Vineri: o oră prin satul Beneşti

În cea de-a doua zi a taberei pentru jurnalişti culturali şi foto-reporteri plec la pas prin Beneşti, alături de colega mea, Claudia, în căutarea unor întâmplări care ne-ar putea servi drept material pentru un reportaj.

Uliţa pe care coborâm este umbrită de o parte şi de alta de arbori cu înălţimi variate sub care câteva găini se ascund de soare, în timp ce câinii latră anemic din spatele unor garduri de sârmă. Aproape că nu se zăresc oameni, iar ca zgomot de fond vântul pare să fie singurul care călătoreşte alături de noi, intervenind uneori cu sunete bine dozate, printre frunze.

P1230302Avem într-o plasă reportofonul şi un mic aparat de fotografiat. La nici cinci minute de când am plecat, o bătrânică din vecini ne invită în livada ei ca să culegem câteva cireşe, dulci şi moi, chiar dacă nu foarte coapte pe ramurile cele mai joase ale copacului, însă de un roşu strălucitor în vârf.

Ne îndeamnă să ne urcăm pe scară, pentru că „nu o să cădem, o ţine ea”, ca să culegem fructe bine coapte şi ne întreabă dacă vrem să ne aducă şi o pungă, poate ca să luăm câteva cireşe şi pe drum.

Ne rezumăm însă la a le mânca acolo, pentru că ne simţim pe picior de plecare şi încă nu ne-am găsit seva pentru reportajul zilei.

Satul Beneşti este atemporal şi, dacă satul ar fi un om, cel mai bine ar şti să tacă. Uneori mai observăm fâşii de fum ce ies din cazanele de prin curţi şi care apoi se descompun în aer, în timp ce personajele umane apar doar izolat. Deşi nu simţim nevoia să îi abordăm pe toţi aceşti oameni, ştim că este posibil ca fiecare conversaţie cu un sătean, la întâmplare, să ne furnizeze material consistent pentru scris. Trecem însă mai departe.

Băncile din faţa fiecărei case, obiecte de mobilier stradal care cândva serveau drept loc de întâlnire şi de bârfă, sunt libere în dimineaţa aceasta şi doar foarte rar vedem câte un om ieşit la soare, care pare să contemple o realitate personală, ştiută doar de el, un gând care mă face curioasă. La ce se gândesc oamenii din Beneşti atunci când ies singuri în faţa casei şi stau acolo, cu orele? Nu cred că doar pe mine mă încearcă o curiozitate atroce în aceste momente, pentru că asta este ceea ce surprind şi pe chipurile oamenilor pe lângă care trecem şi pe care îi salutăm deşi nu îi cunoaştem, pentru că aşa se obişnuieşte la sat. Văd, aşadar, curiozitate, dar nu o curiozitate singulară ci una acompaniată de reticenţă şi de o formă a fenomenului mirării care nu se manifestă direct dar care, mai degrabă, rămâne la nivelul gândului nerostit.

Poate că oamenilor din sat le este pur şi simplu frică. Nu de noi, cât mai mult de aparenta noastră intruziune în spaţiul lor întreg şi necultivat, în care timpul trece altfel şi natura este vocală, ascultată pe deplin şi luată în serios, având o importanţă diferită decât în mediul urban. La Beneşti, natura este ascultată şi ei i se supun toate celelalte făpturi, cu o docilitate aproape imanentă.

Îmi este sete, însă nu am luat nici măcar o sticlă de apă în plasa noastră. Acest detaliu ne-a scăpat însă, la sat, apa nu este un bun care trebuie neapărat cumpărat şi nu este nici pervertit de tehnologia robinetelor. Cel puţin, nu atunci când te găseşti în mijlocul naturii. Aşa că am scos apă dintr-o fântână şi am băut din găleată, un gest pe care mi l-am amintit, dar pe care nu îl mai făcusem de mult. Să scoţi apă din fântână este o întreagă aventură, mai ales atunci când nu ai cine ştie ce forţă în braţe şi te jenează rugina care îţi rămâne în palme, sub forma zalelor de lanţ. Pe de altă parte, a fost o experienţă răcoritoare.

Nu ne-am avântat prea departe ci, până la urmă, ne-am oprit la şcoala din sat. Într-un astfel de loc, cel mai bine poţi să improvizezi şi să te laşi îndrumat de instinct şi de curiozitatea brută despre care v-am povestit mai sus, ceea ce ne face să intrăm în prima clasă pe care o găsim, la parter. Încăperea este una simplă, mobilată parcă din rămăşiţe de bănci şi scaune uzate, ceea ce trădează lipsa unei preocupări active faţă de aspectul clădirii în care, până la urmă, nişte copii merg să înveţe, să se formeze, să îşi educe imaginaţia şi creativitatea.

colaj 1

Totuşi, desenele în cretă colorată de pe marginile de jos ale pereţilor exteriori, estompează puţin această tendinţă cât şi zugrăveala de un alb evoluat în note nefericite de gri, din interior.

Învăţătoarea şi cei şapte elevi din clasă se află la 20 de minute distanţă de pauza. Într-o singură încăpere învaţă amestecaţi elevi din clasa a doua, a treia şi a patra. În timp ce două dintre fetiţe citesc pe rând o poveste, restul copiilor ascultă, scriu câte ceva sau rezolvă probleme de matematică.

Ne aşezăm şi noi la două birouri înguste. Preţ de câteva momente am avut impresia că îmi va veni şi mie rândul să citesc din abecedar şi mi-am amintit acel sentiment de emoţie combinată cu frică pe care îl aveam în clasele primare, de fiecare dată când învăţătoarea mă punea să citesc şi o făceam sacadat, sperând să treacă mai repede la colegul de bancă.

În imediata mea apropiere un băieţel se joacă fără nicio rezervă cu un mic briceag.

Aflăm că fetiţele citesc „Bunica”, poveste la finalul căreia învăţătoarea îi întreabă pe elevi dacă îşi iubesc bunicii şi cum cred ei că îi vor ajuta pe aceştia atunci când nu vor mai putea să facă treabă prin ogradă, să lucreze şi nu vor mai fi în putere. Copiii răspund timid că vor încerca să muncească în locul lor, urmând totodată sfaturile celor bătrâni.

Învăţătoarea Maria Rădulescu este şi ea o doamnă în vârstă, volubilă şi căreia îi place meseria sa, iar asta se poate observa cu ochiul liber, pentru că nu este câtuşi de puţin plictisită, ci îi îndrumă cu atenţie şi răbdare pe elevi. Lucrează în învăţământ de 45 de ani şi a avut mereu clase la care au învăţat simultan elevi de vârste diferite.

Cum este greu să găsească învăţători tineri în sat, doamna Maria predă în continuare, chiar dacă a ieşit de ceva timp la pensie. Nu trece mult şi copiii sunt trimişi în pauză. Învăţătoarea ne arată caietele celor mai buni dintre elevi, ale celor care se pot lăuda cu o caligrafie frumoasă. Înainte să plecăm, doamna Maria ne îmbrăţişează puternic şi este extrem de emoţionată, mărturisindu-ne că meseria pe care încă şi-o mai păstrează îi dă un sens nou vieţii, după ce a rămas singură.

Tot ea ne povesteşte că mai există şi elevi care lipsesc de la şcoală, în timp ce alţii, cei care provin din familii de ţigani, sunt siliţi de părinţi să meargă la cerşit. Într-o astfel de situaţie se află Sorino, un elev foarte copt la minte şi Amador, baieţelul care se joacă liniştit cu un briceag şi pe care Claudia i-a analizat cu ceva mai multă atenţie, provocându-i la o discuţie.

În acest timp, două dintre fetiţele din clasă îmi povestesc despre materia lor preferată, matematica, şi despre faptul că, atunci când vor creşte, vor să devină doctoriţe. În pauză, copiii se dau în leagănele din curtea şcolii şi îl răsfaţă pe cel mai mic dintre ei, Patrick, un băieţel de patru ani, timid şi care mă ignoră atunci când îl abordez. Îi spun că îi voi da bomboane dacă îmi divulgă numele său.

„Mă cheamă Patrick, dar acasă mi se zice super-Patrick, pentru că fac multe prostii”, îmi răspunde el, pentru ca apoi să mai aflu şi că părinţii îi sunt plecaţi din oraş, la muncă în Bucureşti, şi că de el au grijă bunicii.

Le spunem copiilor că venim de la Conac iar chipurile li se luminează subit, amintindu-şi că au fost şi ei la Conac de câteva ori, că s-au dat în leagăne şi că au hrănit căprioarele din curte. Cu ocazia asta, îi invităm din nou la Conac, pentru o sesiune foto şi câte un suc, duminică.

Author: Adelina Turcu

Share This Post On
468 ad

Submit a Comment