Triptic: Classical Symphony. Petite mort. Marguerite and Armand

Să vorbești dansând, e oare cu putință? Și cu toate astea, aș putea să bag mâna în foc că așa trebuie să-și vorbească zeii și diavolii.” (Nikos Kazantzakis, Alexis Zorba)

Jucăuș, extatic și Alina Cojocaru.

De la stânga la dreapta, câte-un cuvânt-cârjă pentru fiecare din spectacolele prezentate, în premieră, sâmbătă 25 aprilie, la Opera Română. Pe numele lor oficial, tripticul Classical Symphony. Petite mort. Marguerite and Armand.

Un triptic cu iz voluptuos, aducând, mai degrabă, cu reprezentările unor zei virili și cărnoși decât cu cele ale unor sfinți. Seducător, însă nu lipsit de transcendență.

Dacă prima planșă, Classical Symphony, e sfioasă, în culori pastelate și doar pe alocuri cu derapaje jucăușe din șolduri, părțile ultime ale tripticului, Petite Mort și Marguerite and Armand își creează spațiul în tușe mai groase.

Untitled

Foto: Romică Zaharia

Amorul, căci el pare să fie obiectul de frăgezit în aceste ultime două spectacole, plonjează dinspre scenă, înspre sală, făcându-mă să mă întreb, ca și Zorba: așa să-și vorbească zeii și diavolii? Sau, pur și simplu, acestea să fie contorsiunile firești ale iubirii?

Mica moarte a lui Jiří Kylián se balansează, pe tot parcursul celor aproximativ 20 de minute între înțelesurile erotice ale titlului și cele legate de transcendent.

Moartea nu se trage peste noi numai când totul s-a sfârșit, când ne descotorosim de propriul corp, ci și în momentele în care ne izbim, scurt, de extaz. De iubire.

Sigur, ca și Mozart (ca și Mozart, cel pe care ne place să ni-l închipuim), Kylián pare să știe că, nici intr-o reprezentație relativ scurtă, omul care stă pe scaunele frigide ale sălii de spectacol nu poate suporta prea mult extazul.

Trebuie adus, din când in când, cu picioarele pe pământ – cu umor și caraghioslâcuri. (Da, domnii mei pudici ai Operei Române, iubirea e și caraghioasă – a spus-o și Kundera!) Împletire sistematică de tragic și comic? Poate da, poate nu. În orice caz, spectacolul lui Jiří Kyliáne o gură, firească, de iubire: pe-alocuri șfâșietoare, alteori de-a dreptul haioasă.

Ultima parte a tripticului, Marguerite and Armande – o revenire în poante. Iubirea nu se mai umanizează în contorsiuni erotice, e (doar?) delicată, clasică și fără de greutate fizică. Corpul Alinei Cojocaru (căci numai datorită ei s-au pus în vânzare bilete, fără loc, nelimitate) a părut că nici n-a atins pământul. A luat-o, grațios și profesionist, în sus, pe deasupra spectatorilor. Aplauzele au fost pe măsură: palme s-au înroșit, coafuri s-au zgâlțâit, scaune s-au golit (reverențios, în fața dansatorilor).

Să tragem cortina: trei spectacole pe muchie de cuțit – de la caraghios, la extatic; de la cărnos, la volatil; de la stabilitate și sprijin hotărât pe pământ, la zbor ușuratec. Și ce altceva poate trece, de la o mișcare la alta, prin atâtea ființări, dacă nu un corp omenesc?

Un singur lucru rămâne la fel de intens pe întreg parcursul celor trei spectacole: muzica. Așa că voi încheia așa cum am început, de data aceasta nu cu trei cuvinte-cârjă, ci cu trei nume pentru care cuvintele sunt rareori altceva decât degeaba: Prokofiev, Mozart și Liszt.

Articol scris de Irina Georgescu

Author: Adelina Turcu

Share This Post On
468 ad

Submit a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>