Istoriile lui Kapuściński

 

Un reportaj literar scris de :

CĂTĂLIN GOMBOŞ

 

I. PERSIA

Teheran, 1979. O cameră de hotel. Pe jos și pe mobilier sunt împrăștiate fotografii, ziare, casete, manifeste, filme foto, bucăți de hârtie pe care sunt notate idei, citate, numere de telefon, cărți, postere. În mijlocul acestui haos, un bărbat între două vârste, cu părul blond-cenușiu crescut un pic dezordonat în jurul creștetului atins de calviție, ochi pătrunzători, încadrați de riduri și sprâncene arcuite, și un nas ușor acvilin: Ryszard Kapuściński. El este cel care a aruncat la întâmplare toate obiectele din jur, pentru că găsește camerele de hotel stranii și lipsite de căldură și crede că dezordinea le dă viață; acum, însă, se gândește, descurajat, că trebuie să strângă obiectele din jur pentru că în câteva zile va părăsi Iranul.

 

Ryszard Kapuscinski

Ryszard Kapuscinski

 

Kapuściński coboară în lobby, unde cei patru angajați ai hotelului beau ceai, prinși într-un misterios joc de cărți. La televizor vorbește Ayatollahul Ruhollah Khomeini; urmează imagini cu fotografii ale unor persoane dispărute și, după aceea, știri despre foști ofițeri executați de Miliția Islamică.

În Iran este revoluție, Șahul a fugit, pe străzi umblă miliții înarmate care caută oamenii fostului regim. Kapuściński este singurul client al hotelului și unul dintre puținii străini din Teheran. Nu este prima oară când i se întâmplă să rămână, singur, într-o zonă în conflict. Se întoarce în camera lui, pentru a face ordine, și ia o primă fotografie: un soldat, care ține un lanț în mâna dreaptă și, legat de lanț, un bărbat. Soldatul, cu o figură de om simplu, de la țară, care îl duce cu gândul pe Kapuściński la soldatul Svejk, este bunicul ultimului șah al Iranului, Mohammed Reza Pahlavi. Urmează a doua fotografie: un tânăr ofițer din Brigada Cazacă Persană, lângă o mitralieră grea. Aflăm că tânărul ofițer va deveni şahul Reza cel Mare, Rege al Regilor, Umbră a Atotputernicului, Unsul lui Dumnezeu și Centru al Universului, fondator al dinastiei Pahlavi, care își va încheia domnia în sânge, odată cu alungarea fiului său. Kapuściński ia o a treia fotografie, apoi a patra, a cincea, a șasea, o înregistrare audio, o însemnare pe care și-a făcut-o, o a doua însemnare, din nou o fotografie, și scrie povestea din spatele fiecăreia.

Folosind această formulă, îşi construieşte una dintre cele mai cunoscute cărți, Șahinșahul, despre ultimii ani ai domniei lui Mohammed Reza Pahlavi și Revoluția Islamică din Iran, în 1979.

 

II. MESOPOTAMIA

Ryszard Kapuściński a fost descris, de scriitorul și jurnalistul american Adam Hochschild, ca inventator al “jurnalismului magic”, termen derivat din “realismul magic”. Gabriel Garcia Marquez, maestru al realismului magic, care şi-a început cariera ca jurnalist, îi spunea prietenului său, Kapuściński, “maestre”. Kapuściński a văzut și a scris despre Africa, Asia, America Latină și fosta Uniune Sovietică, 27 de revoluții, lovituri de stat și războaie, inclusiv celebrul “război al fotbalului” dintre Honduras și El Salvador. A fost condamnat de 4 ori la moarte, dar, cumva, a supravieţuit de fiecare dată. Pe drumul de trei zile dintre Dar es-Salam şi Kampala s-a luptat cu o cobră, iar odată ajuns în capitala Ugandei s-a îmbolnăvit de malarie. A păcălit trupele KGB, care încercau să țină jurnaliștii departe de războiul care începuse între Armenia și Azerbaidjan, strecurându-se în Nagorno-Karabakh deghizat în pilot rus. Prima călătorie în afara Europei a făcut-o, la 24 de ani, în India, unde a învăţat engleza citind, cu ajutorul dicţionarului, “Pentru cine bat clopotele”, a lui Hemingway, un alt scriitor care a fost corespondent de război.

 

Ryszard Kapuscinski

Ryszard Kapuscinski

 

Am citit, undeva, că la niciuna dintre conferințele de presă la care a fost prezent de-a lungul carierei sale, Kapuściński nu a pus vreo întrebare. Eu am auzit de Kapuściński tocmai pentru că am pus o întrebare la o conferință de presă. Eram în Baghdad, spre sfârșitul lui 2003. Nu mai țin minte cine susținea conferința de presă, probabil că vreun general american, nici ce am întrebat, însă îmi amintesc precis cum imediat după conferință m-au abordat doi tineri jurnaliști polonezi care mi-au spus că sunt încântați să întâlnească pe acolo un coleg din Estul Europei, din Bulgaria. Le-am răspuns că sunt din România, nu din Bulgaria, și i-am invitat pe la mine pe la hotel seara, să bem ceva. A fost ceea ce Rick, personaj dintr-un alt război și un alt oraș arab, a numit, în timp ce se îndepărta, în noapte, “the beginning of a beautiful friendship”. Pe amândoi îi cheamă Michal, așa că îi strigam folosind inițialele numelor de familie, Kukawski și Żakowski; de la ei am auzit prima oară de Kapuściński, iar Kukawski a fost cel care, în anii care au urmat, mi-a îmbogățit biblioteca cu mai multe traduceri în engleză ale cărților lui.

Toți corespondenții străini din Baghdad locuiau prin hoteluri aflate, în general, în zone securizate; Kukawski și Żakowski stăteau în gazdă la un irakian din cartierul Adhamiya, ultimul loc în care fusese văzut Saddam înainte de căderea Baghdadului și centru al rezistenței sunnite. Se deplasau singuri, cu mașina pe care și-o cumpăraseră, la baza forțelor poloneze de la Hillah, aflată la 100 de kilometri sud de Baghdad, pe un drum vizat, frecvent, de atacurile insurgenților – acolo au avut loc, în ianuarie 2004, atacul împotriva convoiului CNN, în urma căruia au fost uciși doi angajați irakieni ai televiziunii, și cel în care și-au pierdut viața, în mai 2004, doi jurnaliști polonezi, care se aflau în mașina fostei gazde a celor doi Michal. Când nu mergeau la Hillah, plecau către Fallujah și Ramadi, locurile unde a izbucnit insurecția anti-americană, pentru a intervieva șeicii locali; erau, însă, însoțiți de prietena lor irakiancă, Rana, care se trăgea din celebrul Saladin, cuceritor al Ierusalimului, ceea ce îi garanta respectul șeicilor și siguranța celor care o însoțeau.

Adhamiya, Hillah, Fallujah și Ramadi sunt locuri în care sunt sigur că, dacă războiul ar fi avut loc cu 20 de ani mai devreme, ar fi putut fi întâlnit și Kapuściński. De altfel, în necrologul pe care i l-a publicat Corriere della Sera – ziar care îl numise, în anii ’90, “cel mai mare corespondent de război în viață” – autorul povestește că, în Baghdad, la puțin timp după ce statuia lui Saddam fusese doborâtă de pe soclu, cineva a întrebat, într-o seară, într-un grup de jurnaliști care își povesteau aventurile zilei: “Ce ar fi făcut Kapuściński într-o astfel de ocazie?”. O fată a răspuns: Kapuściński nu ar fi fost aici cu noi la ora asta. Ar fi fost în altă parte, în casa unor irakieni, într-un loc rău famat”.

 

III. ETIOPIA

Addis Ababa, 1974. Revoluție. Împăratul Haile Selassie, aflat la putere din 1930, respectat în întreaga lume, celebru pentru discursul istoric în care a denunțat, la Liga Națiunilor Unite, invadarea țării sale de către Italia, venerat de mișcarea rastafariană ca Iisus aflat la a doua venire în lume, a fost arestat de armată. Orașul este patrulat de militari nervoși, gata să deschidă oricând focul, și infestat de câini abandonați și bolnavi. Oamenii asociați vechiului regim, câți au mai rămas, sunt vânați; mulți au fost deja arestați sau executați, unii au reușit să fugă, câțiva se ascund în Addis Ababa. La aceștia încearcă să ajungă și Kapuściński. Sunt speriați și suspicioși, așa că pentru a se întâlni cu ei trebuie să se deghizeze, să schimbe mai multe mașini pe drum, să meargă pe alei întunecoase și în case care, din exterior, par pustii. Niciunul nu vrea să i se menționeze numele, vreo trăsătură sau vreun semn distinctiv, de teama de a nu fi recunoscut.

Kapuściński le respectă dorința și se scufundă cu ei, transcriindu-le monoloagele, în lumea dispărută a unei curți care amintește de cele medievale.

 

Ryszard Kapuscinski

Ryszard Kapuscinsk

 

Primul este, poate, cel mai umil: împăratul avea un câine, Lulu, care în timpul ceremoniilor oficiale fugea de lângă el și urina pe încălțările demnitarilor; slujba lui F., timp de zece ani, a fost să șteargă urina de pe încălțări.

Al treilea interlocutor, Y.M., îi povestește lui Kapuściński cum, în fiecare dimineață, în timp ce Majestatea Sa se plimba și își hrănea animalele sălbatice, demnitarii îl urmau, pe rând, la un pas în spate, și îi raportau tot ceea ce se întâmplase, pentru că “nopțile dau naștere uneltirilor periculoase”.

A.M.-M. a fost al treilea ușier, cel mai important întrucât pe ușa pe care o deschidea și închidea el intra și ieșea Haile Selassie; momentul deschiderii trebuia calculat perfect, astfel încât să nu lase impresia că-l grăbește pe împărat să părăsească Sala Audiențelor, dar nici să nu îl facă pe acesta să încetinească și să își modifice, cumva, ritmul pașilor cu care se îndrepta către ieșire.

images (3)Poveștile foștilor curteni se înlănțuie în ceea ce a fost numită “capodopera” lui Kapuściński, “Împăratul”; el însuși a spus că “poți scrie doar o carte ca asta într-o viață”. Prima parte, “Tronul”, prezintă mecanismele și rutina curții imperiale; partea a doua și a treia, în care monoloagele sunt întrerupte, uneori, de relatări la persoana a treia ale convorbirilor cu servitorii și curtenii lui Haile Selassie, urmăresc declinul și căderea dinastiei care conducea Etiopia de 1000 de ani și susținea că se trage din regele Solomon și regina din Saba. “Împăratul” ar fi trebuit să fie, împreună cu “Șahinșahul”, parte a unei trilogii despre puterea absolută și decăderea acesteia. Kapuściński a renunțat, însă, la cea de-a treia carte, despre dictatorul ugandez Idi Amin, preocupat de marele subiect al sfârșitului anilor ’80: descompunerea și prăbușirea URSS.


IV. SCIŢIA  

Kapuściński avea doar 7 ani când a văzut pentru prima oară războiul, în 1939. Satele ard, drumurile sunt presărate de cai morți, prea grei pentru a fi dați la o parte din calea șuvoiului de civili care încearcă să fugă. Pe micul Ryszard și pe sora lui războiul i-a prins în vacanță; acum, mama lor încearcă să îi ducă acasă, la Pińsk. La marginea orașului, rușii: marinari din flota de la Marea Neagră, furioși, transpirați, cu bonete pe care este steaua roșie, înarmați cu puști lungi și baionete pe care le îndreaptă, amenințători, către mulțimea de femei și copii. Mamele plâng și imploră, copiii stau în genunchi, cu brațele ridicate și suspină. URSS-ul lui Stalin lovise, pe la spate, Polonia care se lupta, deja, cu tancurile lui Hitler. Polonezii nu aveau să uite:  Michal Kukawski mi-a povestit că, atât cât a trăit, bunica lui a refuzat să privească întorcând capul de fiecare dată când trecea, în tramvai, pe lângă ea – o clădire din Varșovia care, la fel ca și Casa Scânteii din București, avea ca model Universitatea de Stat din Moscova și îi amintea de ocupanții care aduseseră comunismul. În Pińsk, oraș care astăzi se află în Belarus, a apărut NKVD-ul, oamenii au început să dispară noaptea, copiii au fost forțați să învețe rusa după operele lui Stalin. Aceasta a fost prima întâlnire a lui Kapuściński cu Imperiul Sovietic; nu a ajuns, însă, cetățean al acestuia întrucât, când a avut ocazia, familia sa a fugit spre vest, către Varșovia. Avea să îl vadă, însă, în alte trei ipostaze.

 

Ryszard Kapuscinski

Ryszard Kapuscinski

 

În 1958, când a străbătut calea ferată Trans-Siberiană, de la Beijing la Moscova: ameninţător. O graniţă aflată la marginea lumii, pustiu înghețat care se întinde, jur-împrejur, cât vezi cu ochii, sârmă ghimpată, militari, în foișoare de tragere, cu armele îndreptate spre călătorii care priveau prin geamurile vagoanelor, alți militari înșiruiți de-a lungul trenului, ciobănești germani furioși, tremurând, frenetici. Pasagerii sunt daţi jos din tren, pentru a li se controla bagajele: zâmbetele îşi pierd rolul de liant social, pentru că aici denotă lipsă de respect pentru cei ce exercită autoritatea, cărţile în engleză sunt subversive, banala caşă, vărsată pe mese, este verificată cu atenţie de vigilenţii vameşi sovietici, care o analizează luând, între degete, mici grămăjoare.

Am găsit urme ale acestei Uniuni Sovietice chiar şi în 2009. Pe aeroportul din Chişinău: grăniceri înalţi, cu ochi albaştri, figuri impasibile, uniforme kaki şi şepci sovietice uriaşe, lăsându-mă să aştept ore întregi, fără să-mi explice de ce mi-a fost reţinut paşaportul, de ce am fost condus direct în sala de plecări a aeroportului, de ce nu mi se permite intrarea în ţară. O funcţionară care, atunci când am vrut să aflu, câteva luni mai târziu, de ce se depăşise termenul legal pentru acordarea unei vize, dat fiind că erau îndeplinite toate condiţiile, mi-a răspuns, tăios, că “astfel de întrebări nu se pun”. Sârmă ghimpată, pe Prut. Un tanc al Armatei Roşii pe o colină din apropierea graniţei.

Ryszard Kapuscinski

Ryszard Kapuscinski

 

A doua ipostază: mai puţin monolitic decât se vedea din exterior. În 1967 Kapuściński vizitează republicile din sud şi descoperă că, deşi trecuseră aproape 50 de ani de stăpânire sovietică şi mult mai mulţi de dominaţie rusă, popoarele din Caucaz şi din Asia Centrală reuşiseră să îşi păstreze, parţial, identitatea.

Şi, în sfârşit, a treia ipostază: descompunerea şi prăbuşirea. Cea mai mare parte a “Imperiului”, cartea lui Kapuściński despre Uniunea Sovietică, se bazează pe ce a văzut în cursul călătoriilor făcute între 1989 și 1991. Naţiunile Imperiului renasc şi cer independenţa; între unele dintre acestea se reaprind conflicte vechi, pe care Moscova nu le mai poate ţine sub control. După mai bine de douăzeci de ani, războaiele din Nagorno-Karabkh, Abkhazia, Osetia de Sud şi Transnistria sunt doar îngheţate şi pot reizbucni oricând, cum s-a întâmplat, în Georgia, în 2008. Crimeea şi Estul Ucrainei, în 2014, amintesc, şi ele, de atmosfera ultimilor ani ai URSS.

V. AFRICA

Călătoriile în Uniunea Sovietică au fost sporadice, iar preocuparea pentru ce se întâmpla cu Imperiul a venit târziu; lumea a treia și, mai ales, Africa, a fost cea care l-a atras pe Kapuściński de-a lungul întregii sale cariere. La sfârșitul anilor ’50 a fost numit corespondent al agenției poloneze de știri în 50 de țări africane; avea să urmărească ce se întâmplă pe continent pentru următorii patruzeci de ani. Războaiele, oamenii, poveștile, deșerturile, orașele, satele, foametea, ororile dar și miracolele Africii își vor găsi locul în cărțile lui Kapuściński.

Continentul, însă, este prea mare pentru a putea fi descris, atrage atenția Kapuściński în deschiderea volumului “The Shadow of the Sun”, ale cărui povești încep în 1958 și se termină la mijlocul anilor ’90. “Este un veritabil ocean, o planetă separată […] doar pentru a simplifica [spunem] Africa. În realitate, Africa nu există”. În consecință, poveștile africane nu sunt despre continent. Sunt despre “oameni […] întâlniri cu aceștia și timp petrecut împreună”.

Întâlniri cum ar fi cele din 1967, când se mută, în Lagos, capitala de atunci a Nigeriei, într-un cartier rău famat, printre localnici.

 

Ryszard-Kapuściński

 

Din prima zi i se întrerupe curentul electric; doi bărbaţi se oferă să i-l repare pentru zece lire. După câteva zile, o nouă întrerupere. Apoi alta. Tariful creşte, treptat, 10, 15, 20 de lire. Apartamentul îi este jefuit constant însă, după un timp, acceptă situaţia. Se gândeşte că este un norocos, pentru că poate suporta pierderile, în timp ce, pentru săracii din jur, un furt poate însemna o condamnare la moarte: într-o noapte este trezit de urletul unei femei, a cărei unică posesiune, o oală, fusese furată; întrucât îşi câştiga existenţa cumpărând fasole pe care o gătea şi o vindea pentru un mic profit, furtul a însemnat că nu mai avea din ce să trăiască. În ceea ce-l privește pe Kapuściński, jafurile încetează după ce, însoțit de un localnic, merge în piață și cumpără, la un preț exorbitant, niște pene de cocoș, pe care localnicul le aranjează, la intrarea în casă, după niște reguli știute numai de el.

Kapuściński suferă de sete în deșertul Mauritaniei, îi însoțește pe nomazii somalezi, vede, pe străzile din Monrovia, un bărbat gol, nebun, dar înarmat cu un Kalașnikov, petrece o noapte într-un sat al tribului Amba, obsedat de amenințarea perpetuă a vrăjitorilor care se află în spatele fiecărui rău, de la seceta care afectează o întreagă comunitate la accidentul în care este rănit sau ucis un singur om, întâlnește, în Etiopia un bărbat, care are doar un toiag, un ulcior de lemn și o cârpă care-i slujește dimineața ca prosop, ziua ca acoperământ pentru cap, iar noaptea ca pătură, și merge spre sud, în căutarea fratelui său, plecat, pe vremuri, în acea direcție.

Scrie, într-un capitol despre ororile Rwandei, care au început cu mult înainte de genocid: “multe războaie din Africa se poartă fără martori, în secret, în locuri inaccesibile, în tăcere, fără ca lumea să o știe”. Între o jumătate de milion și un milion de persoane au fost masacrate, majoritatea cu macete, în timp ce vocile de la radio urlau “Moarte! Moarte! Mormintele cu Tutsi sunt doar pe jumătate pline! Grăbiți-vă să le umpleți!”, o crimă în masă ai cărei instigatori își doreau ca un popor întreg, Hutu, să se facă vinovat de lichidarea minorității Tutsi, dovadă – scrie Kapuściński – “că diavolul se află printre noi și, în primăvara lui 1994, s-a întâmplat să fie în Rwanda”.

Ryszard Kapuscinski în Tanganika

Ryszard Kapuscinski în Tanganika

 

Vizitează cea mai mare piaţă în aer liber din Africa, în oraşul nigerian Onitsha, piață care a dat naştere propriei sale literaturi, cu zeci de scriitori care trăiesc, scriu şi sunt publicaţi acolo, dar şi uneia dintre cele mai ciudate afaceri din Africa: în jurul unei gropi, lată de câţiva metri şi adâncă de alţi câţiva, care se formase în drum. Toate vehiculele se împotmolesc în noroiul de pe fundul gropii şi nu pot ieşi fără ajutor, aşa că s-au format echipe de întreprinzători, înarmaţi cu frânghii, scânduri şi lopeţi. În jurul gropii, o armată de vânzători ambulanţi care oferă mâncare, băuturi, ţigări, gumă de mestecat şi o mulţime de gură-cască – localnici, copii – care se uită, încurajează, comentează, aplaudă. Cozile sunt uriaşe, se poate aştepta şi câteva zile, aşa că alţi întreprinzătorii le oferă doritorilor chiar şi cazare.

Spre mijlocul anilor ’90, vede, la câteva zeci de kilometri de Addis Ababa, un platou uriaş acoperit cu armament – kilometri de piese de artilerie, tancuri, vehicule amfibii, depozite uriaşe în care se găsesc componente neasamblate de MIG-uri, sute de mii de mitraliere, tone de muniţie. Tot acest armament i-a fost livrat Etiopiei, în perioada în care se afla în război cu rebelii Eritreei, de Uniunea Sovietică şi ar fi fost suficient pentru a cuceri întreaga Africă; zace nefolosit, însă, pentru că Etiopia nu a avut niciodată şi militarii care să-l utilizeze.

Kapuściński a fost comparat cu Joseph Conrad, romancier polonez de limbă engleză, foarte cunoscut în lumea anglo-saxonă la începutul secolului XX. Ambii scriitori au fost fascinați de Africa. Kapuściński și-a recunoscut admirația față de compatriotul său însă, stilistic, nu sunt asemănări între cei doi. Există, totuși, un loc unde Conrad se întâlnește, printr-o carte a sa, cu așa-numitul “new journalism”, noul jurnalism, care utilizează tehnici literare, în care a excelat Kapuściński: unul dintre cele mai importante filme făcute vreodată, “Apocalypse Now”. Scenariul filmului despre Vietnam al lui Francis Ford Copolla se bazează pe nuvela lui Conrad, “Inima întunericului”, a cărei acțiune se petrece în Africa, și “Dispatches”, poate cea mai bună carte scrisă de un corespondent de război, americanul Michael Herr, un maestru al noului jurnalism al cărui nume este rostit, frecvent, alături de cel al lui Kapuściński; și de Michael Herr am auzit prima oară tot în Baghdad, iar exemplarul cărții sale pe care îl am l-am primit de la un corespondent de război norvegian, Sigurd Falkenberg Mikkelsen, pe care l-am cunoscut acolo.

VI. ORFEU

Lui Kapuściński nu i-au lipsit detractorii. A fost acuzat că şi-ar fi “îmbogăţit” poveştile cu aventuri prin care nu a trecut şi cu personaje pe care, de fapt, nu le-a cunoscut. S-a spus că, în sinea lui, a fost toată viaţa un comunist şi că în scrierile sale despre Africa i se poate ghici rasismul. I s-a reproşat, mai ales, colaborarea cu serviciile secrete poloneze, pe care a acceptat-o pentru a i se permite să călătorească. Apărătorii săi au atras atenția că notele pe care le-a dat au fost benigne şi că nu a scris, niciodată, despre concetăţenii săi polonezi; criticii, însă, l-au comparat cu Günter Grass, care şi-a ascuns, şi el, timp de zeci de ani, un episod compromiţător din trecut: apartenenţa la SS.

Prefer, însă, să mă gândesc la un alt fel de legătură între cei doi scriitori, ascunsă în două întâlniri pe care le povestesc, Grass în autobiografia “Decojind ceapa”, iar Kapuściński în “Călătorind cu Herodot”; coincidenţa face ca ambele volume să fi fost traduse în engleză în 2007, anul morţii lui Kapuściński.

Ryszard Kapuscinski

Ryszard Kapuscinski

După cel de-al Doilea Război Mondial, în Düseldorf, într-un restaurant cu specific unguresc, pe nume Czikos, unde se servea gulaș de Szeged, tescovină și șliboviță, Günter Grass cânta, la o scândură de spălat, într-un trio de jazz. Într-o seară, în Czikos a intrat Louis Armstrong, însoțit de anturajul său, și s-a așezat la 5-6 mese distanță de scara sub care cântau cei trei. Armstrong i-a urmărit o vreme, a cerut să i se aducă trompeta de la hotel și li s-a alăturat, pentru o improvizație care nu a durat decât câteva minute, 4-5-7, dar, spune Grass, “ca recunoaștere a strădaniilor de a distra lumea [scena] vrea să depășească în importanță toate premiile care mi-au fost decernate mai târziu, chiar și pe cel mai substanțial dintre ele”.

Câțiva ani mai târziu, în 1960, același Armstrong cântă, la Khartoum, pe un stadion în care se afla și Kapucinski, uimit că nu vede în jur entuziasmul “atingând nebunia, extazul” , cu care auzise că era Satchmo primit de public. Kapucinski revine, după concert, la hotel, merge să bea o limonadă cu însoțitorii săi, iar după câteva minute pe terasa unde se afla apare și Armstrong, care se așează epuizat la o altă masă, “cu capul plecat, în tăcere” și bea câteva pahare de suc de portocale.

Fără ca vreunul dintre cei trei să o știe, Satchmo a trasat, peste ani și continente, un fir invizibil între cei doi scriitori europeni; o altă coincidență face ca eu să fi descoperit acest fir în 2012, la Chișinău, când, la câteva luni distanță, am citit cele două cărți.


VII. HERODOT

Strada Mutanabbi este situată în zona veche a Baghdadului, nu departe de locul în care s-a aflat, pe vremuri, Madrasa Mustansiriya, una dintre primele universități din istorie, fondată în perioada dinastiei Abbasside. Denumită după un poet din perioada clasică arabă, Mutanabbi este strada cărților și a scriitorilor. Aceștia din urmă se adună într-o cafenea zgomotoasă și încărcată de fum, unde discută, beau ceai și joacă domino; cărțile – ale lor și ale altora – sunt vândute în mici librării care se întind, lipite una de alta, de-a lungul străzii. Nici Mutanabbi nu a fost scutită de război: în 2007, zeci de persoane au fost ucise și numeroase librării distruse în urma exploziei unei mașini-capcană, ceea ce a dus la închiderea străzii pentru mai bine de un an și jumătate. Când am descoperit eu Mutanabbi, pe la mijlocul anilor ’90, strada avea un aer de talcioc pentru că, în fața librăriilor, zeci de persoane vindeau cărți și reviste, multe din propriile biblioteci, direct de pe cartoane întinse pe jos.

Ryszard Kapuscinski

Ryszard Kapuscinski

Pe unul din acele cartoane am găsit atunci, în stare destul de bună, două numere ale revistei Paris Match care fuseseră tipărite cu zeci de ani înainte: 1054 și 1058. Numărul 1054, din 19 iulie 1969, avea, pe copertă, titlul “LES CONQUERANTS DE LA LUNE” și o fotografie care-l înfățișează pe Neil Armstrong în prim-plan, prin geamul căștii de astronaut; a apărut cu o zi înainte de aselenizare. 1058, tipărit în 16 august 1969, are un titlu scris cu majuscule galbene, “LUNE”, iar ca subtitlu, cu majuscule albe, “NUMERO HISTORIQUE; coperta îl arată pe Buzz Aldrin, pe Lună, fotografiat de Neil Armstrong, a cărui siluetă se oglindește, împreună cu modulul lunar, în vizorul căștii lui Aldrin.

Tot pe un carton întins pe Mutanabbi am găsit și “Istoriile” lui Herodot. Volumul, tipărit în 1984 de Penguin Books, îi fusese făcut cadou, în noiembrie 1989, unei anume doamne Nadji A. Kadir, “who is always kind, noble and cheerful”.

Știam, despre Herodot, că este considerat “părintele istoriei” și că a scris și despre geți, “cei mai viteji și mai drepți dintre traci”, și mă așteptam ca lectura să fie greoaie și, poate, chiar și plictisitoare. Povestea pe care am descoperit-o este, însă, una fascinantă, care m-a dus cu gândul la realismul magic; Herodot nu și-a imaginat, însă, lumea, așa cum au făcut Borges, Marquez sau Günter Grass, ci a descris ceea ce a văzut sau i s-a povestit: contemporanii lui Herodot trăiau într-un uriaș Macondo.

Spartanii sunt puși de oracolul de la Delphi să caute rămășițele lui Oreste, fiul lui Agamemnon, și să le aducă acasă; unul dintre ei află că un fierar din orașul rival, Tegea, găsise un sicriu de 10 picioare lungime în care fusese îngropat un uriaș, iar descoperirea se potrivea cu versurile oracolului, astfel încât osemintele sunt furate și, din acel moment, Sparta nu mai pierde niciun război și începe să cucerească Peloponezul.

Când Darius pornește către Sciția, printre triburile care i se opun sunt Geții care se cred nemuritori, Agatyrșii care poartă aur și își împart femeile, Neurii care practică magia și, o dată pe an, se transformă în lupi, Androfagii, cei mai sălbatici dintre oameni, care își mănâncă semenii, și Sauromații, care se trag din Amazoane.

jjhh

Copertă ” Călătorind cu Herodot”, Editura ART

Croesus, regele Lidiei, visează că fiul său favorit, Atys, va fi ucis de fier. Îi pregătește nunta, pentru a-l retrage din armată; la nuntă, un prinț frigian, Adrastes, care fusese exilat după ce își ucisese, din greșeală, fratele, vine și îi cere regelui să îl absolve de vina sângelui vărsat, ceea ce regele acceptă. La puțin timp după nuntă, Atys îl convinge pe rege să îl lase să plece să vâneze un mistreț uriaș, care devasta ținutul vecin, întrucât mistreții nu poartă săbii, ci au colți. Vânătorii înconjoară mistrețul, Adrastes, care fusese trimis să îl apere pe Atys, aruncă lancea, aceasta își ratează ținta și îl lovește pe fiul regelui: visul lui Croesus s-a împlinit.

“Istoriile” lui Herodot a fost cartea favorită a lui Kapuściński. A primit-o, de la șefa lui, atunci când aceasta l-a anunțat că va pleca în India. Aceea a fost prima din călătoriile în care a fost însoțit de Herodot, în care a văzut primul reporter din istorie. După aproape cincizeci de ani, avea să scrie “Călătorind cu Herodot”, una dintre cele mai personale cărți ale sale.

Textul lui Kapuściński se împletește, aici, cu cel al lui Herodot, citat abundent, uneori ca o contrapondere, alteori ca o ilustrare a prezentului; călătoriile sale în lumea secolului XX, despre care scrie, sunt dublate de o călătorie în trecut și în lumea lui Herodot. Descoperă, la grec, pe care-l numește “ghidul” său, o dilemă pe care poate că a împărtășit-o: efortul de respecta adevărul istoric, “pentru ca faptele oamenilor să nu fie date uitării” este subminat chiar de “surse”, cei care povestesc aceste fapte: amintirile acestora sunt selective și întâmplările sunt prezentate într-un mod părtinitor. Istoria nu este obiectivă ci subiectivă, nu avem de-a face niciodată cu istoria reală ci cu cea povestită, cu istoria – conchide Kapuściński în cel mai pur stil marquezian – “în care crede cineva”.

Kapuściński a călătorit, timp de zeci de ani, cu Herodot. Noi – Michal Kukawski și Michal Żakowski, eu, cei aflați în acea cameră din Baghdad, reporterul de la Corriere della Sera, Adam Hochschild, Marquez, mii de jurnaliști, aflați sau nu în zone de conflict, milioane de cititori – am călătorit cu Kapuściński.

 

Bibliografie:

 

Joseph Conrad, The Heart of Darkness în The Selected Works of Joseph Conrad, Wordsworth Editions, 2005

Günter Grass, Decojind ceapa, Polirom, 2012

Michael Herr, Dispatches, Vintage International, 1991

Ryszard Kapuściński, Shah of Shahs, Penguin Books, 2006

Ryszard Kapuściński, The Emperor, Penguin Books, 2006

Ryszard Kapuściński, Imperium, Vintage International, 1995

Ryszard Kapuściński, The Shadow of the Sun, Vintage International, 2001

Ryszard Kapuściński, Călătorind cu Herodot, Editura Art, Traducere din limba polonă şi postfaţă de Mihai Mitu 2008.

 

ryszard_kapuscinski_by_angelero-d5xugkf

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Author: Claudia Zidaru

Share This Post On
468 ad

Submit a Comment