Regizorul Napoleon Helmis: “Rolul pedagogului este cel de a-l face pe discipol să se autodescopere”

Între 3-7 iulie, Artoteca și Conacul Otetelișanu din Benești, județul Vâlcea, au organziat programul de rezidență dedicat tinerilor realizatori de film documentar, la care au luat parte studenți la regie de la UNATC.

Alături de aceștia a fost, cu îndrumări pedagogice și sugestii pertinente, Napoleon. Nu, nu Napoleon Bonaparte, ci Napoleon Helmis (Nap Toader), regizor și lector universitar la Universitatea de Artă Teatrală și Cinematografie din București, care cunoaște foarte bine activitatea studenților invitați și care, împreună cu regizorul Copel Moscu, i-a ghidat pe tineri în cele câteva zile pline de filmări și de provocare.

napNapoleon Helmis este un cineast cunoscut în peisajului filmului autohton, în special datorită lung-metrajelor sale, Italiencele (2004) și Nuntă în Basarabia (2009), dar și a scurt-metrajelor Motorine și benzine (1994), pentru care a obținut premiul pentru cel mai bun documentar la Festivalul Dakino (1994) și care s-a aflat, un an mai târziu, în selecția finală a festivalului de film documentar de la Nyon, Elveția și scurt-metrajul Sara, jurnalul lumii libere (1995), care i-a adus premiul pentru cel mai bun film de ficțiune la Costinești (1996), fiind ulterior selecționat de festivalurile de film de la Munchen, 1995, Tel Aviv, 1996, Montecatini, 1996, Kiev, 1997 și Toronto, 1997.

În ultima zi a programului de rezidență, Napoleon Helmis mi-a răspuns la câteva curiozități pe care le-am avut, în privința filmului documentar și a stilului său de lucru, ca pedagog, în timp ce stătea relaxat în leagănul din curtea Conacului.

Adelina T.: Cum ați cataloga inițiativa Artoteca de a organiza programe creative în mediul rural?

Nap Helmis: Este o inițiativă bine venită, dar care, probabil, va avea efect pe termen mai lung. Pe măsură ce se vor organiza ediții noi, se va căpăta și experiență în relaționarea cu ruralul, pentru că nu ajunge să aduci urbani aici și să îi trimiți să observe mediul înconjurător și comunitatea. Trebuie să aduci și comunitatea aici, cumva, mă gândesc, dar sunt sigur că la edițiile viitoare se va întâmpla, mi se pare că asta ar putea să fie următoarea etapă în perfecționarea evenimentelor făcute de voi.

Este lăudabilă această inițiativă, sunt sigur că se va dezvolta și va căpăta amploare, în comunicarea comunităților majoritare cu elitele, dacă vrei. Și de aici pot să vină talente, în spațiul acesta ar putea să existe copii talentați, care trebuie descoperiți.

Este suficient ca un copil să vadă pe ulițele satului o echipă de filmare, pentru ca destinul lui să se schimbe, poate, în bine, înțelegând că există așa ceva și, peste 20 de ani, să te trezești că este cel mai bun regizor de filme documentare din România sau, poate, chiar din Europa și asta tocmai datorită programelor de acest fel.

Credeți că pentru un program de film documentar ar fi fost necesar mai mult timp?

Da, în opinia mea, un program de film documentar ar mai fi avut nevoie de cel puțin trei, patru zile. Echipele de filmare sunt și costisitoare și au nevoie de un termen mai lung de manifestare. Se duc pe teren, filmează ore întregi de material care ar fi trebuit selecționat, ulterior, și trebuia să avem și echipament cu soft-uri de montaj, ca să începem să edităm materialele, pentru că până acum am văzut doar imaginile brute. Nu suntem ca pictorii ca să vă putem arăta tablouri, la finalul sejurului. Noi vă arătăm toate ustensilele pe care le-am strâns ca să facem un produs, iar asta durează un pic mai mult.

În altă ordine de idei, nu vreau să îi sfătuiesc acum nimic pe studenți, poate doar dacă insistă ei. A fost o încercare liberă a lor, pentru că nu mai suntem în școală acum, nu mai suntem în binomul pedagog-elev. Este libertatea lor de a descoperi lumea din jur.

Desigur, unii o fac mai repede, alții mai încet, unii au noroc mai mare de a surprinde o anumită imagine care să vorbească de la sine, alții trebuie să o caute mai mult. Ei sunt suficient de maturi și trebuie să aibă și exercițiul hotărârii în solitudine, în funcție de propriile credințe. Am văzut câteva imagini, unele dintre ele sunt interesante, nu pot să judec acum discursul lor, pentru că este un material brut. Și-au depășit, cred eu, inerția, teama, dar ar fi avut totuși nevoie de mai mult timp la dispoziție.

Care ar fi influențele pe care le remarcați în stilul de lucru al studenților dvs., fără să mă refer strict la ce au făcut în timpul programului ci, mai degrabă, la filmele pe care le-au realizat pentru facultate?

Ei sunt influențați de tendințele principale din audio-vizualul european sau american, încearcă să le imite sau să inoveze, în stilul lor propriu. Nu sunt împăcați cu anumite curente emise de generațiile anterioare, dar asta face parte dintr-o lege a progresului umanității. Poate că ar trebui să facă asta într-un fel mai organizat, mai rapid pentru că totuși competiție există, ca în orice piață și întotdeauna contează timpul în care faci un anumit lucru. Într-un secol vitezist, de foarte multe ori, performerii sunt cei care reușesc să facă același lucru, dar într-un timp mai scurt.

Care sunt elementele unui bun film documentar, în afara unui subiect de impact?

Ingredinetele sunt în funcție de creatorul-bucătar, însă ar trebui să aibă unele constante: emoția, sensibilitatea subtilă cu care regizorul își privește personajele, interlocutorii, portretele, toate fiind asociate condiției umane. Asta ar fi sarea cineastului, ca și cea a reporterului, a documentaristului: să emoționeze. În general, îmi place să privesc documentare mai mult decât filme de ficțiune pentru că știu că acolo este destul de mult adevăr, chiar dacă îngrădit de o viziune regizorală, de un concept care te manipulează, inevitabil, într-o anumită direcție.

În orice discurs audio-vizual există manipulare, propagandă, numai că ele sunt tolerabile, pentru că ținta cinestului ar fi cunoașterea. Suntem niște „mincinoși”, dar care spunem minciuni frumoase, emoționante și care ne învață câte ceva.

…și se spun poveștile altfel, în mediul rural decât în cel urban?

Cred că da, sunt mai limpezi, mai curate și atemporale. Aici nu contează forma ci conținutul poveștii. Sunt mai puțin sofisticate și poate, tocmai datorită acestui lucru, mai sincere și autentice. Cu cât artificializezi discursul și maniera în care povestești ceva, cu atât te îndepărtezi de gama adevărurilor de tip film documentar.

Ce înseamnă să ai talent regizoral? Că nu cred că este ceva ce realizezi că ai, în copilărie, acest talent regizoral, așa cum se întâmplă cu cel muzical sau cu talentul la desen, de pildă…

Regizorul nu este altceva decât un povestitor care folosește mijloace audio-vizuale, ca să povestească. Așadar, trebuie să ai talent de povestitor, de narator și să ai un ton al tău. În facultate, în schimb, se pot învăța doar lucrurile tehnice: cum să ajungi tu să povestești în felul tău. Acest „felul tău” nu se învață în facultate. El trebuie să existe. Se caută, se șlefuiește, prin autocunoaștere.

Tot ceea ce înseamnă cunoaștere, rezultată din lectură, experiență de viață, relaționare cu oamenii, vizionare de filme, contribuie la formarea unui regizor complex. Degeaba ești tobă de filme și de carte dacă nu ai o experiență de a o pune, de exemplu, pe Mierlița (n.a. o bătrână foarte volubilă și prietenoasă pe care am întâlnit-o în sat), în fața camerei, ca să o faci să tacă din gură și să vorbească doar prin zâmbetul ei, privirea ei și puloverul portocaliu.

Acestea sunt căile prin care regizorul își caută tocmai felul acela personal de a povesti. Poveștile sunt aceleași, tonul este diferit.

Sunt oameni care vorbesc audio-vizual într-un fel care te farmecă, te inspiră, te cultivă, te face să râzi, să plângi, să suferi sau să empatizezi cu personajul, cu omul real din fața camerei.

 

tabara COLAJ

Ce îmi puteți spune despre rolul pedagogului în formarea unui bun regizor? Ar mai fi nevoie ca un tânăr regizor să aibă un mentor, chiar și după terminatea studiilor?

Nu poți să fii ucenic toată viață, dar există o perioadă de ucenicie. Rolul pedagogului este cel de a-l face pe discipol să se autodescopere și să îl provoace în direcția asta. Să îl facă pe discipol să fie conștient de toate valențele și puterile sale și să le lase să iasă la suprafață.

Cum faceți asta?

Pedagogul are la dispoziție două metode: una mai dură și critică și metoda tandră, numai că tandrețea asta, în relația pedagog-discipol, se traduce printr-un timp mai lung de evoluție a discipolului, până ajunge el într-un punct în care să se cristalizeze, ca forță, concept, manieră de lucru. Nu știu dacă este bine să îl lași să evolueze atât de lent. Îl mai poți stârni, criticându-l. De aceea, eu uneori îi cert, alteori îi fac proști dar nu mai mult de două ori (râde), când nu au încredere în ei sau când se autoflagelează și spun că sunt neputincioși.

Eu le spun întotdeauna studenților că au o forță extraordinară, doar că nu sunt conștienți de ea.

Din afară, la vârsta mea, pare atât de simplu. Este ca și cum ai deschide fereastra. Asta trebuie să facă și ei, să deschidă fereastra și să zboare.

Lucrul ăsta vine cu timpul, cu un exercițiu destul de îndelungat de autocunoaștere și de obținere a încrederii că nu ești chiar ultima vietate de pe planetă, gânganie neînsemnată. Probabil că am avut și eu temerile mele de a deschide fereastra, mi-au trecut cu timpul. Când nu știu dacă pot să fac ceva, încerc. Este, până la urmă, un exercițiu de sinceritate.

Cred că, în jurnalism de exemplu, din câte mi s-a întâmplat să remarc uneori, există două mari vicii care te opresc din evoluția profesională: autosuficiența și lipsa curiozității. Exact acele două lucruri de care ai nevoie ca să fii jurnalist. Există și în cazul cineastului astfel de obiceiuri care îl pot aduce într-un punct mort?

Există, sigur că da, dar nu cred că la cei de aici, pentru că sunt foarte tineri. Există, din păcate, autosuficiență și lipsă de curiozitate atunci când ajungi să crezi că lumea este doar cum o vezi tu. Lumea este și cum o vezi tu, dar asta trebuie să fie perceptibil și pentru alții. Însă nu aș exclude teama, frica, fără de care nu cred că poate exista progresul. Omenirea a evoluat, cumva, și din teama de a trăi în necunoscut.

Am citit undeva o frază care mi-a atras atenția, deși, personal, nu sunt de acord cu ea: un savant dacă nu descoperă nimic în tinerețe, nu mai descoperă niciodată. Ar fi valabil asta și pentru un regizor, un artist? Dacă, să zicem, până la o anumită vârstă, nu produce nimic ieșit din comun, se poate ca la maturitate sau chiar la bătrânețe un artist să vină cu opera aceea extraordinară la care a visat toată viața? Sau tinerețea este momentul acela în care ești capabil să faci tot?

Nu neapărat, dar poți să acumulezi, iar la bătrânețe să dai lovitura cu un roman, cu un film, cu un cântec pe care să îl păstreze istoria umanității. În tinerețe te miști mai mult, trăiești mai intens. Un artist se poate manifesta și pe la 70 de ani, dar după ce a trăit, a văzut, a auzit, a simțit foarte multe lucruri, după care le pune într-o formă. Nu contează momentul pe care în alege el, dar până atunci trebuie să fi adunat toate aceste ingrediente.

Bine, asta ar fi note aceea de înțelepciune pe care ți-o dă bătrânețea. Și atunci, care este avantajul unui tânăr în fața unui om cu mai multă experiență și care practică aceeași meserie ca și el, mai ales într-o competiție?

Avantajul tânărului este disponibilitatea de a acționa mai repede, dincolo de orice raționament. Înțeleptul raționează mai mult. Este vorba despre o inocență, curajul de a face lucruri. Bătrânii au înțelepciunea dar nu prea mai au curajul. Tinerii se duc să desopere, să cunoască. Poate că descoperă aceleași lucruri ca și generațiile trecute dar au nebunia să se arunce cu capul înainte, indiferent de consecințe.

O inconștiență, de ce nu…

Da, o inconștiență, dar cu un sens pozitiv.

S-ar putea spune că filmul experimental este abordat doar de regizorii foarte tineri?

Singur că da, în România, în special. Nici eu nu mai sunt atras de asta, filmul experimental este apanajul tinerilor, felia lor. Dar îmi place să văd ce fac ei.

Mai devreme sau mai târziu câte o încercare, câte un film de felul acesta ar putea să stabilească, poate, o tendință și chiar să inoveze limbajul.

Noutatea într-un domeniu vine tocmai din inocență și dintr-un curaj zăpăcit. Asta le spun și studenților mei: Du-te, greșește, rupe-ți piciorul tău artistic, dată viitoare nu o să mai cazi, cu siguranță o să fie mai bine!

Author: Adelina Turcu

Share This Post On
468 ad

Submit a Comment