Interviu cu actriţa Ana Pasti: “Nu poţi reuşi în actorie fără să te aduci pe tine, cu totul, în fiecare rol”

life style 2

Ana Pasti (Foto: Cristi Coldea)

Actriţa Ana Pasti s-a născut la Braşov, pe 21 februarie 1980. Când avea patru ani, părinţii i-au cumpărat un pick-up, îşi aminteşte Ana, la care ea asculta cât era ziua de lungă discuri cu basme, romane dramatizate şi piese de teatru.

Ana Pasti: În aceeaşi perioadă au început să mă ducă şi pe la teatru de copii şi atât le-a trebuit!

După fiecare spectacol veneam acasă, îmi întindeam în camera mea, pe o sfoară pe care o legăm între bibilotecă şi închizătoarea de la balcon, un cearceaf alb care ţinea loc de cortină, înşiram toate păpuşile şi toţi adulţii pe care îi prindeam prin casă pe canapea pe post de spectatori şi începeam să mă dau în spectacol.

Jucam tot! Toate personajele, toate cântecele, toate dansurile pe care le văzuzem la teatru în ziua respectivă.

Apoi pe la 15-16 ani am început să-i citesc pe Kafka, Camus, Gide, Malraux şi Sartre ceea ce m-a făcut desigur să intru într-o criză existenţialistă, să-mi pun tot felul de întrebări despre sensul vieţii şi al meu.

Singurul mod în care mi se părea că aş putea cumva să înfrâng moartea şi să-mi dau un sens era să las ceva în urmă, ceva suficient de important încât să rămân în memoria oamenilor, ca de exemplu nişte roluri. Mi s-a părut cel mai simplu.

Adelina Turcu: Voi sări câteva etape în acest interviu şi te voi ruga să îmi vorbeşti despre plecarea ta în SUA, la studii. Cum de te-ai gândit să aplici la bursa de studiu Fullbright, prin ce probe ai trecut atunci? Ai crezut în „visul american” sau ai fost doar interesată să experimentezi actoria dintr-o altă perspectivă? De ce ai ales USC School of Dramatic Arts?

Mi-am dorit să devin o actriţă mai bună. Şi mi se părea că în România, cel puţin la momentul la care am plecat, nu aveam cum să devin o actriţă mai bună. Jucam doar în teatrul independent unde nu aveam cum să mă întâlnesc cu mari autori şi mari roluri din motive evidente (condiţionări financiare, de spaţiu şi de public). Nu poţi să montezi în spaţii undergound Brecht sau Becket, de exemplu.

Pentru primul nu ai bani, pentru al doilea nu ai spectatori. Ori eu voiam să joc Brecht şi Becket, voiam să joc şi altceva decât texte post-moderne, pentru ca să descopăr altceva despre mine ca actriţă, să lucrez cu alte mijloace. Şi singura soluţie pe care am găsit-o a fost să aplic la o bursă.

Pe atunci mă interesa muzicalul aşa că am aplicat pentru un master de teatru muzical. După ce am luat bursa, am avut două luni la dispoziţie să mă pregătesc pentru probele de admitere (o arie de operă, un art song, patru piese de muzical, două momente de dans şi patru monoloage).

Deşi am fost acceptată cu bursa integrală la una din cele trei şcoli care oferea în anul respectiv mastere de profil, ceea ce a fost pentru mine o confirmare a visului american – „dacă vrei poţi”, mi-am dat seama că nu am date suficiente să excelez ca actriţă de muzical. Ori pentru mine era important să excelez. Aşa că, din celelalte patru şcoli cu programe de actorie la care aplicasem şi fusesem acceptată am ales USC, tocmai pentru că am vrut să explorez actoria dintr-o altă perspectivă.

USC a însemnat pentru mine un şir de întâlniri: o întâlnire cu mine şi apoi cu nişte oameni cu adevărat extraordinari.

„Întâlnirile” în arta ca şi în viaţă sunt rare, iar când ţi se întâmplă e bine să poţi să le recunoşti. (Ana Pasti)

Pentru asta trebuie să nu te protejezi, dar asta e o altă discuţie.. Ideea este că am recunoscut că USC era locul în care trebuia să fiu.

Alva din Aceasta Proprietate este condamnata de Tennesee  Williams Regia John DeMita

Alva din “Această proprietate este condamnată” de Tennesee Williams, regia: John DeMita

Cine sunt oamenii care te-au influenţat cel mai mult, în sfera profesională? Obişnuieşti să ai modele?

Profesorii mei de la USC. Charlote Cornwell, una din marile actriţe ale scenei engleze, membră a Royal Shakespeare Company care la prima oră de curs ne-a zis că 80% din profesia asta constă în curaj, în curajul de a exprima cine eşti. Andrew Robinson, coordonatorul programului, discipol al lui Grotovski şi primul actor din cinematografia americană care a creat un personaj negativ tridimensional (Scorpio din Dirty Harry) care ne-a spus că pentru a evolua ca actor trebuie, în primul rând, să evoluezi ca om, iar ca să evoluezi ca om trebuie să fii real, prezent şi atent la tine şi la tot ceea ce este în jurul tău.

David Warshofsky, artist format în avangarda teatrală newyorkeză a anilor ’80, actorul favorit al lui Tony Kushner pentru care acesta a scris diverse roluri, cea mai recentă colaborare fiind la oscarizatul Lincoln şi care de fiecare dată când ne blocăm la câte un personaj ne spunea: “It’s you baby, it’s you. The character is always you”.

Natsuko Ohama, una dintre cele patru maestre de tehnică Linklater din întreaga lume, care ne-a vorbit încă de la call-back-uri despre cât de important este pentru un actor să aibă “the appetite” pentru profesia asta. Tot ea m-a făcut să înţeleg că niciodată un rol nu e mai mare decât mine, ci doar o parte din mine, o faţetă a mea dusă (poate) la extrem.

Care sunt lucrurile pe care actoria te-a ajutat să le înveţi despre tine, la un nivel personal?

Nu ştiu în ce măsură am învăţa despre mine, prin actorie. Despre mine am învăţat trăind. Prin actorie am fost mai în contact cu ce trăiam şi mi-am rezolvat nişte traume. De fapt mi-am exorcizat nişte frici: aspectul terapeutic al artei. Nu că acum nu aş mai avea frici, dar acum ştiu mult mai bine cum să lucrez cu ele, ceea ce mă face să fiu mai liberă, mai curajoasă, mai asumată.

Realmente cred că motivaţia iniţială de a face actorie are legătură cu nevoia de a rezolva nişte probleme emoţionale, de a te exprima într-un fel anume, cu măşti şi martori: aspectul cathartic al artei. Toţi oamenii îşi doresc să fie iubiţi, acceptaţi, validaţi, doar că actorii şi-o doresc un pic mai tare şi sunt dispuşi să facă un pic mai mult pentru asta.

Cum se deosebeşte modelul românesc de studiu al actoriei de cel american? Cum pot fi ele îmbinate?

Nu ştiu dacă eu cunosc cu adevărat modelul american, cunosc modelul USC-ului, iar USC-ul este realmente o şcoală aparte, tocmai pentru că nu studiază după o metodă anume, ci este combinaţie de metode care au însă aceeaşi filosofie despre ce înseamnă arta actorului.

CAL Arts, spre exemplu, are un cu totul alt tip de program, e un program experimental, în vreme ce Juillard este cu totul conservator. Cred că tocmai această diversitate de abordări şi metode reprezintă una dintre caracteristicile sistemului american. Se poate orice şi se poate oricum. Important e rezultatul. Cred că în România se cunosc şi se lucrează după prea puţine metode. Apoi mai cred că indiferent de şcoală, în America lucrurile se învaţă mult mai structurat, mult mai aplicat şi mult mai practic.

Fiecare nouă etapă de lucru este desfăcută în cele mai mici subetape pentru ca studentul să înţeleagă real ce i se întâmplă şi să poată opera cu ceea ce învaţă. Pe scurt, se explică mai bine. Cred de asemenea că se acorda mult mai multă atenţie nevoilor studentului, feed-back-ul său este extrem de important, iar programa de studiu se modifica la sugestiile studenţilor.

În rest, se munceşte mai mult, mai disciplinat, exista mai multă îndrăzneală şi disponibilitate în lucru. Presupun că o modalitate de a îmbina lucrurile ar fi să trimiţi profesori români la training şi vizite de studiu în America şi invers.

Ai fondat o companie de teatru şi una de improvizaţie long-form. Ce reprezintă acest gen de improvizaţie?

Este vorba despre un spectacol care se construieşte sub ochii spectatorilor şi la sugestia spectatorilor. Publicul dă o temă ca şi la jocurile de improvizaţie de formă scrută, dar diferenţa este că, pe baza acelei teme, se construieşte pe loc, atunci şi acolo, o piesă întreagă. Actorii încep să improvizeze scene făcând diverse analogii cu sugestia respectivă şi, cumva, până la finalul improvizaţiei, scenele trebuie legate între ele într-o poveste.

Ce fel de proiecte consideri că lipsesc de pe scena românească, dar ai vrea să le experimentezi şi aici?

Teatru clasic reinterpretat contemporan. Prin contemporan nu mă refer la decoruri şi costume moderne, ci mă refer la o gândire contemporană, la o perspectivă actuală asupra unor texte clasice. Mai cred şi că ne lipsesc textele, nu atât textele dramaturgilor străini, deşi nici astea nu sunt suficiente sau suficient de diversificate, ci mă refer la textele româneşti contemporane. Nu sunt destule poveşti româneşti, nu sunt destule voci. Lipseşte teatrul militant, teatrul revoluţionar, teatrul social, acel teatrul care te provoacă şi îţi pune întrebări.

Femeia din vorbeste-mi nca ploaia si lasa-ma sa te  ascult

Femeia din “Vorbeşete-mi ca ploaia şi lasa-mă sa te ascult”, Tennesse Williams, în regia lui John DeMita

Spune-mi câteva titluri de filme pe care le-ai văzut în ultimele două luni şi care te-au impresionat şi de ce.

Sunt într-o perioadă de recuperări cinematografice, aşa că nici unul dintre filmele pe care le-am văzut în ultimul timp nu sunt recente: Aurora lui Cristi Puiu. E un film incomod, te face să gândeşti.

Princesas lui Fernando Leon de Aranoa. E un film dureros, te face să apreciezi tot ce alţii nu au în viaţă.

Afternoon Delight al lui Jill Soloway. E un film care demonstrează că feminismul şi umorul pot exista împreună. Amores Perros a lui Inarritu. E un film prin care am mai înţeles ceva despre dragoste.

Cu ce regizori americani ai colaborat şi cum a fost interacţiunea cu ei?

În film, doar unul dintre regizori era american, mare regizor, Jeremy Kagan. Deşi nu am avut de jucat decât în câteva secvenţe, mi s-a părut că am învăţat mai mult din ele decât din toate secvenţele pe care le-am filmat vreodată!

În teatru, am avut tot felul de colaborări inclusiv cu fostul meu profesor David Warshoksi, care m-a distribuit în Emma din „Blestemul clasei muncitoare” şi Meg din „O minciună a minţii” într-un colaj de trei piese a lui Sam Shepard intitulat „Fire in the snow”, care, de altfel, a fost o premieră absolută în America. Aveam o istorie în spate, ajunsesem să ne înţelegeam din priviri. Apoi a mai fost un David, David Bridel alături de care am colaborat la două reinterpretări moderne ale tragediilor antice: Electra şi Troienele.

Şi pentru că totul era atât de tragic în repetiţii, râdeam mult împreună în pauze, eram ca doi clovni. Luis Alfaro, regizorul solo-performance-ul „Because I can or the things I’d do for love” cred că a înţeles cel mai bine de unde vin şi cine sunt, pentru că i se montase o piesă în România, „Drept ca o linie”. Luis m-a încurajat tot timpul să aduc românismul din mine în fiecare personaj pe care îl creez.

A urmat colaborarea cu Lisa Volpez, fondatoarea LA Women Shakespeare Company care este lesbiană şi care făcuse un fel de crush pentru mine, ceea ce a complicat un pic lucrurile, dar nu neapărat le-a şi stricat. Toate noţiunile mele despre Shakespeare au sărit în aer când am început să lucrăm. Lisa e un fel de Michael Jordan al textelor shakespeariane. Tot ce poţi să faci e să încerci să ţii pasul cu ea.

Am lucrat cu foarte mare plăcere la „Oraşul nostru” de Thorton Wilder cu regizorul Cameron Watson. Lucram aparent fără efort, totul se întâmplă uşor, aproape pe nesimţite. Cameron e genul de regizor care îţi acordă libertate totală să descoperi, ba chiar e dispus să te lase să descoperi inclusiv în timpul spectacolelor. Nu are nicio problemă dacă schimbi traseul de mişcare şi indicaţiile pe care ţi le-a dat, atât timp cât nu ieşi cu totul din lumini şi propunerea ta funcţionează.

Nu pot spune acelaşi lucru şi despre colaborarea cu John DeMita la „27 de vagoane pline de bumbac”, un colaj de cinci piese într-un act ale lui Tenesse Williams în care am jucat Femeia din Vorbeşte-mi ca ploaia şi Lasă-mă să te ascult, Alva din Această proprietate este condamnată şi Dna Hardwike Moore din The lady of Larkspur Lotion. Nu am reuşit să facem deloc click artistic, în ciuda strădaniilor reciproce. Viziunea mea asupra personajelor aproape că nu se întâlnea deloc cu viziunea lui şi nici unul nu era dispus să cedeze!

În concluzie, colaborările cu regizorii americani seamănă foarte mult cu cele de acasă. Uneori ai chimie cu regizorul, alteori nu. Unica diferenţa constă în faptul că, din experienţa mea, regizorii americani sunt mult mai deschişi la sugestiile actorului. Toate descoperirile se fac împreună.

Spune-mi câteva nume de personalităţi din lumea filmului, de oriunde, alături de care ţi-ar plăcea să lucrezi şi de ce.

Sunt foarte multe, foarte mulţi regizori, foarte mulţi regizori romani, foarte mulţi actori de peste tot… aşa că am să mă limitez realmente la câteva, adică la regizori celor patru filme pe care tocmai le-am văzut.

De ce? Pentru că Puiu, Aranoa, Soloway şi Innarritu… cred că înseamnă nişte întâlniri, dacă ştii să le recunoşti, dacă reuşeşti să nu te protejezi.

life style copy 2

Foto: Cristi Coldea

Care sunt, din punctul tău de vedere, acele calităţi ale unui actor fără de care acesta nu poate reuşi în carieră? Ce înseamnă, de fapt, să ai talent actoricesc şi prin ce se deosebeşte un actor sclipitor de unul mediocru? Câte dintre aceste lucruri se învaţă în facultate?

Cred că cine eşti, cât eşti, cum eşti sunt lucrurile care ce fac diferenţa. Complexitatea fiinţei tale face diferenţa, ce ai de oferit face diferenţa. Dacă eşti o fiinţă mediocră, vei fi un actor mediocru. Nu poţi să fii extraordinar ca om dar ordinar ca actor. Chiar nu cred că se poate. Nu ştiu cum să o zic mai bine – nu poţi reuşi în actorie fără să te aduci pe tine, cu totul, în fiecare rol. Altfel poate că aparent ai o carieră reuşită, dar nu ai reuşit cu adevărat.

Apoi mai cred că talentul are legătură cu potenţialul de vulnerabilitate şi curajul (aşa cum spunea Charlotte Cornwell), cu capacitatea de a lăsa lucrurile să ţi se întâmple, în loc să le controlezi. Ideea nu este să manipulezi publicul ci să-i arăţi o parte din tine, care de fapt e o parte din el şi astfel să aveţi o experienţă împreună. Şi asta este ceva ce ar trebui să se înveţe în şcoală. Uneori chiar se şi învaţă.

Care este cel mai drag proiect al tău, de până acum? Ai putea spune că ai unul de suflet, care te-a trecut prin toate stările şi ţi-a testat limitele?

Troienele după Eurpide în care am jucat Casandra şi în care am fost şi copilă şi adolescenţa şi femeie. A fost cel mai creativ proiect la care am lucrat vreodată, dat fiind că textul s-a născut dintr-o improvizaţie cu ceilalţi actori. Până acum, este rolul în care m-am spus pe mine cel mai bine, l-am creat cu totul de la primul cuvânt aşternut pe hârtie până la ultimul gest.

Care crezi că sunt punctele tale vulnerabile, când vine vorba despre actorie?

Lucrez încet. Uneori sunt leneşă. Alteori superficială.

Ce faci când nu lucrezi? Te poţi deconecta vreodată cu adevărat de la activitatea ta principală şi când o faci, cu ce o înlocuieşti, ce pasiuni mai ai?

Nu, nu prea pot. Cam tot ce fac are legătură cu profesia mea, din păcate. Şi spun din păcate pentru că asta presupune o privaţiune, o lipsă de libertate asumată, dar, în fond, tot o lipsă. Doar atunci când mă îndrăgostesc mi se întâmplă, fără să-mi propun, să mă deconectez. Atunci, în sfârşit, devine mai important să mă conectez la altceva/cineva.

Îmi place să călătoresc şi când călătoresc îmi place să descopăr oameni. Fie pe cei morţi, cei de prin muzee, palate şi catedrale, fie pe cei vii de pe străzile, pieţele şi grădinile prin care mă plimb de aiurea. Îmi place să dansez – în special tango argentinian, să cânt – în special jazz, să joc poker, să călăresc, să fac yoga, să înot, să schiez, să ascult muzică, să citesc, să scriu, deşi pe ultimele le fac cumva în paralel cu activitatea profesională. Dar cred că cel mai mult îmi place să stau la poveşti cu prietenii.

Ana Pasti106-14

Ce ar recomanda Ana Pasti, cea din prezent, versiunii sale din studenţie? Ce ai fi vrut să ştii pe vremea când intrai în primul an de facultate dar ai învăţat mai târziu?

I-aş fi recomandat să aibă mai multă încredere în ea, să caute mai puţin în afara ei validări oricum inutile, şi mai mult înăuntrul ei cine e, ce vrea şi ce are de spus.

Şi aş fi vrut să ştie că talentul nu este un dat absolut, ci un drum iniţiatic şi că important nu este să ai răspunsuri, ci să-ţi pui întrebări, ceea ce îmi aminteşte de o frază de-a lui Rilke, care acum, dacă stau să mă gândesc bine, m-a influenţat şi el în felul său: The point is, to live everything. Live the questions now. Perhaps you will then gradually, without noticing it, live along some distant day into the answer.

Plănuieşti să te întorci în SUA sau ai venit în România ca să rămâi?

Plănuiesc să mă întroc în LA după sărbătorile de iarnă. M-am întors în ţară ca să-mi iau viză de lucru pentru următorii trei ani şi să îmi încarc bateriile. Ambele s-au întâmplat.

Povesteşte-mi despre proiectele în care eşti implicată în prezent.

Tocmai am terminat de susţinut un work-shop întitulat „The actor and the body, exploring the impulse. From Michael Chekcov to Grotovski” în cadrul Festivalului Naţional de Teatru Independent şi am început un alt work-shop: „The actor, the body and the text. Exploring the impulse” la UNATC.

De altfel, aş vrea ca, până plec la Los Angeles, să mai ţin la UNATC cel puţin un work-shop de „Acting for camera”. Apoi, la sfârşitul săptămânii, voi avea un master class cu profesorii de actorie care predau teatru în licee. Iar când mă întorc în LA am să filmez scurt metrajul Sexting, pe un scenariu la care încă lucrez şi care va fi regizat de Carina Rosanna Tăutu, iar în primăvara am să încep a treia mea colaborare cu regizorul David Bridel la un spectacol de commedia dell’arte.

Author: Adelina Turcu

Share This Post On
468 ad

Submit a Comment