George Roşu, artistul care “desenează cu orice lasă urme pe orice se vede”

Am dat ochi în ochi şi nas în nas cu desenele lui George Roşu în urmă cu mai bine de un an. Pe ecranul stupid-phone-ul meu de atunci am păstrat, câteva luni la rând, imaginea unui cal albastru cu ochii închişi şi cu coama în vânt, călare pe o bicicletă galbenă. Sub acestea, mesajul: “Desen cu un cal pe bicicletă care desigur nu o să îţi placă”. M-a intrigat, dar am început să trimit imaginea cunoscuţilor, semn că mie chiar îmi plăcea, fără să mă întreb măcar cui aparţinea.

Nu îmi este clar nici acum unde am găsit-o sau de unde am descărcat-o, pentru că profilul de social media al lui George Roşu l-am descoperit ceva mai târziu, când am remarcat alte câteva desene ce mi-au amintit de calul albastru şi de bicicleta lui, însoţite de texte care, dincolo de a fi bine gândite, mi s-au părut expresii ale unei minţi foarte creative, inteligente şi în continuă căutare a micului detaliului care ar face subiectul unui nou desen. Poate tocmai din acest motiv, după ce l-am abordat şi i-am cerut un interviu, la întrebarea obosită şi de rutină “ce te inspiră?”, George mi-a dat cel mai inspirat răspuns. Sub forma de imagine, bineînţeles.

2

Adelina Turcu: Povesteşte-mi despre momenul întâlnirii tale cu arta. Cum a început jocul de-a ilustraţia şi cum ţi-ai dat seama că îţi place să faci asta?

George Roşu: Desenez de când mă ştiu, dar, cândva, prin clasa a VII-a sau a VIII-a eram “ăla care desenează” din clasă. Desenam la sfârşitul caietelor, în ore, de plictiseală, desigur.

Cele mai multe dintre ilustraţiile tale sunt insoţite de texte. Unele îmi rup un zâmbet, altele mă întristează puţin. De ce ai simţit nevoia să asociezi imaginea cu textul?

Textele erau titluri. Iar titlurile erau mai mult o completare decât o explicaţie. Cu timpul au ajuns în desen, apoi chiar să fie desenul. S-a întâmplat cumva firesc. Nu mi-am propus niciodată să fie amuzante sau optimiste sau, şi mai rău, motivaţionale. Ideea era să nu cumva să fie nicicum. Voiam să mişte, să funcţioneze. Cred că de aceea termenul de “ilustraţie” nu se potriveşte cu ce fac eu. Ilustraţia e făcută la ceva. Anexată la un context sau o situaţie. Eu fac şi acel ceva şi ilustraţia. Eu le spun desene. Chiar şi la cele doar cu cuvinte. E confuz, ştiu. Îmi place aşa. Îmi place uneori ca mesajul să fie clar şi altelor să fie ascuns. Uneori îmi place că e direct, alteori tocmai că nu e “mură-n gură”.

Cum desenezi, ce tehnici, instrumente şi programe foloseşti? Descrie-mi procesul tău creativ.

Tehnica şi instrumentul nu prea mă interesează. Desenez cu orice lasă urme pe orice se vede. Scanez, fotografiez sau desenez digital. Contează doar rezultatul. Cred că se pune prea mult accent pe partea tehnică în artă şi în design şi nu pe conţinut. Îmi doresc să iasă conţinutul în evidenţă nu softul în care probabil a fost creat. Să nu uităm că arta nu e totuşi doar un meşteşug.

foto de alina andrei

Foto: Alina Andrei

Ce te inspiră în desenele tale şi cum ai putea să îţi caracterizezi stilul propriu, s-a schimbat în timp? Prin ce fel de transformări ai trecut?

Acel “stil propriu” cred că se datorează faptului că folosesc scrisul de mână. În rest nu cred că am inventat nimic. Se transformă în funcţie de situaţie şi de conţinut. Inspiraţia e un mit. Ca talentul. Nimeni nu ţi-l dă cadou. Nu e un dar de la zâne cu care te naşti sau pe care îl primeşti dacă aprinzi lumânări la biserică. E doar muncă şi studiu. Iar inspiraţia cred că se va numi “research” în curând.

Există părţi dificile ale activităţii tale?

Este dezavantajul financiar. Din păcate trebuie să te amesteci cu tot felul de meseriaşi din industriile creative pentru a obţine comenzi sau joburi. Industrii mult prea permisive, dacă mă întrebi pe mine. Cuvântul “creativ” e folosit şi în fotbal zilele ăstea. Ştim cu toţii cum merge piaţa de artă şi viaţa culturală în România. Ştim că cei cu bani care ar trebui să sprijine artele sunt de cele mai multe ori semianalfabeţi şi neinteresaţi. Dar nu pentru bani faci artă. O faci pentru că altfel explodezi. Cel mai mare avantaj este tocmai ăsta, că ai libertatea aproape infinită de a face, a produce, a inventa.

page1

Pentru cine lucrezi? Cum sunt clienţii tăi şi ce crezi că îi atrage spre tine?

Mai am din fericire şi clienţi. Clienţii mei sunt confuzi. De obicei vor ceva haios. Eu nu. Sau sunt agenţii de publicitate care au un client cu viziune şi vor ceva haios. Eu nu. Sau şi mai rău: clienţii lor au ideea şi vor ca eu să o desenez. Eu nu.

Ilustraţiile tale sunt o formă de a spune poveşti. Care sunt ideile cheie pe care le explorezi cel mai des?

Cele mai multe desene sunt despre şi din viaţa personală. Cred că astea funcţionează cel mai bine. Desenele au mai multe forme. La unele încep de la cuvinte, la altele de la un obiect sau un desen.

Te inspiră poveştile spuse de alţi artişti? Ce muzică asculţi, ce cărţi citeşti, ce filme vezi şi ce artişti din domeniul tău apreciezi… 

Îmi plac poveştile. Îmi plac cărţile pentru copii făcute cu cap. Îmi plac mulţi din ilustratorii şi artiştii români. Cred că vom avea cu ce ne lăuda în 20 de ani dacă nu vor muri de foame.

Ai vreodată momente în care nu poţi să desenezi, în care să zicem eşti în pană de idei. Ce faci, în astfel de cazuri?

Nu cred în penele de acest tip. Poţi oricând desena o pisică.

Ce mai faci când nu desenezi?

Colaborez cu diverse firme şi grupuri. Până de curând organizam cu un ONG evenimente culturale la noi în sat (Braşov) dar am renunţat. Nu cred că acolo se poate vorbi despre cultură fără mici şi nu cred că e treaba mea să educ zombie.

Ai expoziţii în curs sau planuri de expoziţii, în viitorul apropiat?

Plănuiesc ceva pentru Casa Artelor din Timişoara, în decembrie şi ceva pentru Cluj şi Bucureşti mai la iarnă. La anu’, dacă sunt cuminte şi dacă mai există România, poate în afara ei.

page2

Author: Adelina Turcu

Share This Post On
468 ad

Submit a Comment