Fantasy: Blestemul lui Richelieu

 

O poveste inspirată de legendele spuse la Conacul Otetelișanu

Autor : Cătălin Gomboș

 

Stăpâna conacului îl întâlnea, în unele nopți, pe hol, pe cardinalul Richelieu. Nu s-a întrebat niciodată ce căuta acolo, la trei sute de ani după ce murise și nici de ce, din câte suflete fuseseră chemate la ședințele de spiritism din conac, tocmai cel al cardinalului se hotărâse să rămână, patrulând, însingurat, holul.

Nu  a povestit ea despre ce au vorbit în toate acele nopți, “schimbam două vorbe și ne vedeam fiecare de drum”, însă nepoții știau că Richelieu trebuie să îi fi spus ceva despre vremurile care aveau să vină, pentru că, după acele conversații, în priviri începuse să i se citească tristețea, iar când a venit urgia nu s-a arătat mirată, ci doar un pic nostalgică, de parcă știa că o lume întreagă murise.

Bărbații, care alungaseră val după val de turci și de tâlhari, nu au mai fost acolo să își descarce flintele în oamenii roșii, înarmați cu seceri și ciocane, care au scos familia din conac și au forțat-o să ia drumul Parisului, unde s-a întors și Richelieu din îndepărtatul său exil. Șederea lui Richeliu și ședințele de spiritism agitaseră și morții locului, însă aceștia se feriseră să se arate, unii intimidați de cardinal, alții speriați de amenințările preotului care spusese, într-un miez de noapte în cimitir, că va afurisi pe oricine îndrăznește să facă înapoi drumul pe care el, prin rugăciune, îl deschisese către ceruri. Roșii l-au alungat, însă, și pe preot, iar morții au început să se întoarcă.

Conacul1 “Nu ezistă fantome, tovarășe!” a răcnit către șeful de post , bătând cu pumnul în masă, căpitanul de Securitate trimis de la Județ să afle ce-i cu rapoartele alea, că se dublase populația satului, că erau unii care întrebau de Rege sau de Vodă, că biserica era mai plină, acum, decât în vremea în care era preot. “Religia este opiumul popoarelor, tovarășe, ca să le țină asuprite, nu ezistă nici Dumnezeu, nici suflet și nici fantome”, strigă căpitanul, cu ochii injectați și venele gata să-i pleznească pe gât de umflate ce erau, împroșcând cu salivă prin fantoma fostului jandarm al satului, care murise cu vreo 10 ani mai devreme după ce îl împunsese în burtă un taur pe care voia să îl confiște. “Bă, tu ești prost?”, ar fi vrut să-l întrebe șeful de post, care îi știa pe mulți dintre nou-veniți, le furase de prin curți când erau în viață și dup-aia cerșise pe la înmormântările lor, și îl știa și pe jandarm, de la care își luase atât de multe peste ceafă încât ar fi vrut ca acum, pe loc, să scoată pistolul și să îl împuște, cum îi spusese căpitanul să facă cu toți ăștia care se dădeau fantome. Știa, însă, că glonțul s-ar fi înfipt direct în mutra enervantă a căpitanului și, chiar dacă îi surâdea ideea de a-l vedea pe ăla cu creierii împrăștiați pe pereți, nu avea niciun chef să fie trimis, dup-aia, pe urmele lui de un pluton de execuție. Bineînțeles că nicio fantomă nu a fost omorâtă sau barem alungată de miile de gloanțe care s-au tras în săptămânile alea, dar oamenii s-au săturat până la urmă și, ca să scape de tot vacarmul ăsta care-i înnebunea și pe ei și pe animale, au încetat să mai stea de vorbă cu fantomele, pe care acum se prefăceau că nu le mai văd. “I-am împușcat pe toți, dom’ șef, scuzați, tovarășe căpitan, să trăiți!”, raportă într-o zi șeful de post. Căpitanul holbă ochii, prin fantoma jandarmului, iar venele de pe gât i se umflară, iar, gata să-i pleznească. “Ia, bă, să te văd, zici acum că îl vezi pe ăsta?”, ar fi vrut să-l întrebe șeful de post. A așteptat, însă, fără să clipească măcar, cu un zâmbet servil.

10527608_265109787024462_1012622687330928870_n

Căpitanul a înghițit în sec:“Ți-am zis eu, tovarășe, că nu ezistă fantome, ‘le muma-n cur de legionari și chiaburi!”

A doua zi, căpitanul a plecat, dar a lăsat în urma sa câțiva securiști ca să îi mai scuture un pic pe săteni și să găsească și câțiva pe care să-i trimită, cu tot cu familie, la Canal, să le fie învățătură de minte. N-au mai apucat, însă, să lege pe nimeni. Până atunci fantomele doar se făcuseră văzute și auzite, dar când sătenii au început să le ignore, au descoperit că puteau să intre în trupurile morților și să le miște.

Într-o noapte, satul s-a umplut de moroi. “Ce, bă?”, a urlat căpitanul prin telefon la șeful de post, “cine i-a mâncat?” “Moroii, tovarășe căpitan, au ieșit azi-noapte din cimitir și au mâncat toți băieții care mi i-ați lăsat. Vi-i trimit, dom’ șef, ce-a mai rămas din ei…” “O trimiți pe mă-ta, bă, m-ai auzit? Pe ăia i-au omorât bandiții legionari, dacă zici alfel cu mâna mea te-mpușc, ai înțeles?” Securitatea a trimis mai multe plutoane care au periat dealurile și au prins câțiva amărâți care culegeau ciuperci prin pădure, pe care i-au prezentat drept legionari, i-au judecat rapid și i-au condamnat la moarte. Prin sat, însă, nu a mai călcat nici căpitanul și nici vreun alt securist, lăsându-l pe șeful de post să se descurce cum o ști. Milițianul a stat două ore în birou, cu un urcior de țuică în față, fără să bea, însă, vreo picătură. S-a dus, dup-aia, în ograda din spatele postului, a sucit gâturile a trei gâște, pe care le confiscase de la chiaburi, și le-a făcut câte o vizită celor trei vrăjitoare ale satului.

Vrăjitoarele au mers noaptea în cimitir, au bolborosit vorbe știute numai de ele, au adunat pământ și flori de pe morminte, iar a doua zi le-au împărțit oamenilor și le-au spus să le poarte asupra lor până or trece douăsprezece luni pline, iar apoi, în fiecare an, de Rusalii, să umble cu pelin și usturoi. Niciun moroi n-a mai fost văzut în sat de atunci.

***

Blestemele pot aduce buba neagră, șapte ani de nenoroc, nebunia, boala dragostei, sărăcia, chiar și moartea celui blestemat or a celor din preajma lui. Niciunul nu este mai cumplit, însă, decât blestemul morții de dihanie; nenorocitul care îi cade victimă se vede prins în trup străin, cu minte de om și pofte de jivină, fără să poată să îi dea cuiva de veste, și condamnat să moară o dată la trei ani. Prima întrupare este în pui de pisică neagră împerecheată, la Marele Sabbat, cu un duh din lumea de dincolo.

O astfel de pisică ascundea sub pelerină, într-o noapte de decembrie a anului 1642, vrăjitoarea care se strecura, grăbită, pe străzile încâlcite și înghețate ale Parisului. În crucea nopții, drumul vrăjitoarei s-a întâlnit, la o răscruce, cu cel pe care se rostogolea caleașca boierului Otetelișanu, trimis de Vodă Matei Basarab cu scrisori către Ludovic al XIII-lea.

download

Caleașca a zdrobit-o pe vrăjitoare și a omorât și pisica din pelerină; aplecându-se asupra trupului, boierul a văzut o mișcare și a găsit un motănaș fătat în clipa când pisica murea.

I s-a făcut milă și l-a luat în pumn. În ultimele zile tot auzise un nume, a cărui sonoritate îi plăcuse – Richelieu. Așa a șoptit și către boțul din mâna sa, încântat că, de acum, va putea să rostească numele de câte ori îi va pofti inima.

Nu știa boierul Otetelișanu că, exact în acele clipe, nu departe de locul unde se afla, cardinalul se stingea din viață. Invocarea numelui celui mort, la o răscruce de drumuri, în crucea nopții, în fața unui pui născut din pisică neagră moartă împerecheată cu un duh din lumea de dincolo, a închis blestemul, iar Richelieu s-a trezit captiv în corpul motanului.

Prima din multele morți care au urmat și-a găsit-o în ţara valahilor, de la capătul lumii, în colții unui dulău al boierului, Ursu’, în care s-a și încarnat în următorii trei ani, până când un urs care nu știa ce-i aia ironie l-a sfârtecat pe Ursu’.

A cunoscut, în anii care au urmat, moartea în toate felurile ei – prin înec, de foc, de plumb, de sabie, de bâtă, de boală, de mușcătură de șarpe, s-a împreunat, scârbit dar, în același timp, fără să se poată opri, cu lighioane de același soi cu cea în care se afla, a simțit gustul de sânge proaspăt de animal, dar și de om, atunci când a fost lup sau urs.

O vreme a încercat să își folosească vechile talente de politician pentru a organiza animalele de prin ogrăzile și pădurile unde ajungea, dar legile acestora erau cu totul altele, așa că a trebuit să-şi abandoneze planurile de a fonda o Fermă a animalelor avant la lettre. O sută de morți într-o sută de trupuri a avut Richelieu până când o urmașă a boierului i-a invocat spiritul în singura noapte în care blestemul putea fi rupt, la exact trei sute de ani de la moartea sa ca om.

Numele cardinalului a fost rostit în crucea nopții, când, nu departe de conac, motanul negru în care i se găsea spiritul era strangulat de un vrăjitor albanez; când Richelieu a scăpat, cercul din lumânări și simboluri magice în care se afla vrăjitorul a prins brusc viață și s-a făcut un șarpe care l-a devorat, după care a ars cu totul, așa că, a doua zi, când feciorii albanezului au intrat în încăpere, n-au mai găsit nicio urmă din tatăl lor sau din șarpe, ci doar un motan negru, mort, și un vag miros de pucioasă. Albanezul fusese ultimul dintr-un lung șir de vrăjitori care îl căutaseră, secole-ntregi, pe Richelieu.

Când acesta căzuse victimă blestemului, spiritul lui dispăruse din lumile oamenilor și nu era de găsit nici între fantomele care mai adăstau pe aici și nici între morții fără număr din lumea de dincolo.

Primii care observaseră că ceva nu e în regulă fuseseră morții care-l așteptau pe Richelieu – strămoşi, prieteni sau duşmani – şi ştiau exact, graţie unui simţ care se activează în lumea de dincolo, ca o compensare a pierderii gustului, când ar fi trebuit să-i bată cardinalului ceasul din urmă.

Nu a trecut mult până când au aflat şi ginii din deşerturile Arabiei, a căror sarcină era să ţină o socoteală exactă a oamenilor morţi şi vii. Îngerii şi alte duhuri râdeau de comportamentul ginilor, care în lumea oamenilor avea să fie descris, câteva veacuri mai târziu, drept obsesiv-compulsiv, pentru că nu era suficient ca ginii să ştie nişte numere şi să facă câteva operaţii matematice simple – plus atâţia nou-născuţi, minus atâţia morţi, plus atâtea noi-sosiri în lumea de dincolo, minus atâtea fantome – pentru a le actualiza; ei trebuiau să numere fiecare viu şi mort în parte ca să ajungă la un număr total al viilor şi morţilor, de care aveau nevoie pentru că, scris cu caractere ebraice, dădea unul dintre cuvintele magice din a căror rostire îşi luau puterea.

carte_postala_f1-copy

Nu doar ginii oamenilor aveau acest comportament obsesiv-compulsiv, ci şi cei ai apelor, deşertului, pădurilor, etc., aşa că dacă se mai vedea câte o ploaie de peşti sau o furtună de nisip, mai mult ca sigur că acolo se ascundea o glumă a vreunui grup de îngeri ori de duhuri care se amuzau pe seama ginilor care numără respectivii peşti sau boabele de nisip. Îngerii şi duhurile se fereau, însă, să glumească şi pe seama unei chestiuni atât de importante cum este sufletul omenesc, aşa că, de la începutul timpului şi până la moartea lui Richeliu, niciun spirit nu dispăruse cu totul.

Blestemul morții de dihanie mai fusese aruncat de câteva ori și în trecut, dar de fiecare dată cei care o făcuseră le spuseseră și morților, ca să nu aștepte degeaba să li se mai alăture cineva, și ginilor, pentru ca aceştia să poată urmări spiritul când trecea dintr-un animal în altul. Vrăjitoarea din Paris murise, însă, înainte ca blestemul să fi fost făcut, iar boierul Otetelișanu nu a știut vreodată că, fără voia sa, l-a blestemat pe cardinalul Richelieu. 10548921_267600253442082_3582486986216037817_oNecromanții au fost cei care au aflat primii despre neliniștea din lumea de dincolo. Nu mult după aceea, vrăjitorii care se ocupau cu prinderea ginilor în tot felul de sticluţe şi lămpi fermecate, pe care le vindeau apoi prin bazarurile Orientului, au auzit că ginii căutau ceva atât de tare încât ar fi fost în stare să dea în schimbul acelui ceva Cornul Abundenţei, Piatra Filozofală, darul de a zbura, cuvintele vrăjii care-l fac pe om să înţeleagă limbile fiarelor, sau puterea pe care şi-o dorea fiecare ghicitor: aceea de a vedea miile de variante posibile ale propriului viitor şi de a o alege pe cea mai bună dintre ele.

Nimeni nu a ştiut că spiritul despre care vorbeau morţii este acel ceva pe care îl căutau ginii, până în acea noapte de Muharram în care, în inima unui vechi templu egiptean, s-au întâlnit un necromant din Cairo, un vânător de gini din Baghdad şi un mag din Khorasan.

Magul avea o colivie cu privighetori fermecate care, cu mii de ani în urmă, îi aparţinuse lui Soliman bin Daud; de fiecare dată când în lume era aruncat un blestem puternic, una dintre privighetori murea, iar ultima se prăbuşise fără suflare într-o noapte de Ramadan, în cel de-al 1052-lea an de la Hejira, când spiritul aşteptat de o parte din morţii din lumea de dincolo nu îşi făcuse apariţia.

Cei trei şi-au dat seama că ginii căutau un spirit, că acesta era al lui Richelieu şi că fusese blestemat să rătăcească şi să moară în trup de dihanie. Toţi trei şi-au petrecut noaptea născocind o vrajă care, odată ce sufletul lui Richelieu era găsit, să îl ţină captiv până când ginii vor da, în schimbul său, darurile şi puterile pe care le promiseseră; în zori, însă, doar necromantul a părăsit ruinele templului egiptean. Ceilalţi doi s-au adăugat la socoteala pe care ginii le-o ţineau morţilor, iar când au ajuns în lumea de dincolo au povestit că ultimele lucruri pe care şi le aminteau erau o lovitură grea, de bolovan, în tâmplă, şi un fier rece şi şerpuitor în inimă.

 

***

Puţini şi-au închipuit, atunci când Vladimirescul s-a ridicat pentru ca, în cuvintele sale, să îi piardă pe cei răi, balaurii care sugeau sângele din oameni şi îi înghiţeau de vii, că nu va fi trecut nici măcar o jumătate de an până când toate vorbele mari aveau să fie înecate-n sânge. Cu doar câteva luni înainte de a fi trădat de greci, Tudor a trecut cu pandurii săi şi pe la conacul pe lângă care, simţind importanţa politică a momentului, se învârtea Richeliu, aflat, din nou, în trupul unui motan negru, cea mai frecventă dintre încarnările sale.

tudor-vladimirescuAcolo, la conac, boierii care îl însoțeau pe Tudor și câţiva dintre căpitanii săi mai umblați au imaginat, sub privirile dezaprobatoare ale cardinalului, căruia, ca aristocrat, nu îi prea plăcea povestea asta cu ridicarea norodului, o revoluție care nu doar că avea să îi alunge pe fanarioți, dar și să aducă țara în rând cu lumea civilizată.

S-a vorbit despre școli înalte, spitale, drumuri, despre noile meşteşuguri şi negustorii care îmbogățeau Apusul, ba chiar s-au scris o parte dintre acestea într-o “Foaie de Propagandă” care trebuia să anunțe începutul presei moderne. În locul civilizației și al progresului au venit, însă, turcii, aflați în urmărirea rămășițelor oștii lui Tudor. Mulți din oamenii locului au fost trecuți prin sabie ori au ars împreună cu ce agonisiseră.

Neamurile s-au rupt fără să apuce să își ia rămas bun, averi întregi au rămas îngropate în locuri de care, acum, mai știau doar morții, câmpurile, pe care nu mai avea cine să le însămânţeze, s-au umplut cu buruieni şi flori de mac, crescute peste locurile unde căzuseră fugarii. Vreme de şapte ani a părut că fiarele vor moşteni acele pământuri. Asemeni sângelui celor morţi se scursese şi vlaga celor rămaşi în viaţă. Trăiau de pe o zi pe alta, prin ruinele caselor, grote, sau chiar sub cerul liber, mâncând te miri ce găseau, fără să-i tragă inima să facă ceva, nici măcar să se drăgălească, ultimul refugiu în care îşi găsiseră alinarea înainte de venirea turcilor. Uneori se întindeau pur şi simplu pe câmp şi aşteptau să îi mănânce vulturii, care se înmulţiseră peste măsură şi se făcuseră atât de mari încât puţine animale mai îndrăzneau să se apropie de ei atunci când se hrăneau.

 

A fost perioada în care Richelieu, care se încarnase într-unul dintre vulturi, s-a gândit că nu prea are ce să i se întâmple aşa că, poate, va reuşi să treacă peste cei trei ani de viaţă. O săgeată bine ţintită, care l-a străpuns în plin zbor, venind, parcă, de nicăieri, i-a arătat, însă, că blestemul morţii de dihanie este implacabil. Săgeata plecase din arcul lui Iohanan, care avea o mână mult mai sigură decât şi-ar fi închipuit cei care îi vedeau uscăciunea trupului şi părul alb. Bătrânul trăsese fără să se ridice de pa capra căruţei pe care doi cai o trăgeau peste câmpul acoperit cu maci. În spatele lui, în căruţă, la fel de bătrână, stând dreaptă lângă un uriaş butoi de stejar, Elişeba.

sapaSe putea vedea că nu doar anii le brăzdaseră fețele; erau acolo urme pe care le pot lăsa numai zilele lungi de post sub soarele arzător și în vântul încărcat cu nisip al deșertului Iudeei. Acolo se aflau când Cel Ale Căror Nume Le Purtau le spusese că a sosit clipa să plece, din nou, în lume, la vânătoare de vulturi și de oameni; pe aceștia din urmă nu trebuia, însă, să îi alunge cu săgeți ascuțite, ci să îi prindă cu lațuri nevăzute pentru a-i trage din hăurile înspre care începuseră să alunece. În butoiul de stejar, vopsit cu verde, de care se ținea Elișeba era ceva ce, prin acele locuri, se mai văzuse doar pe la curțile lui Vodă: înghețată. Săpunărița, care otrăvește dar și vindecă nenumărate boli, mierea de mac, dătătoare de vise și de uitare, și lămâia, cu parfumul său care aduce voia-bună, erau amestecate, toate, cu ierburi, rădăcini și fructe neștiute, în această zăpadă dulce, pe care oamenii erau îmbiați să o guste pentru a uita de arșiță.

Cu greu se urneau către căruța în care, în picioare, Elișeba îi aștepta cu un linguroi și ulcele de lut, iar Iohanan pândea, cu arcul în mână, vulturii.

Odată ce gustau înghețata, însă, nu le mai venea să se așeze la loc în ungherele pe unde se pitiseră; parcă simțeau că ceva începe să le joace prin tălpi, că mâinile trebuie să fie puse în mișcare și să apuce, că pieptul trebuie să li se umple de aer și frunțile de sudoare.pinita

Strigătele turcilor, focul, sângele, li se ștergeau din amintire și începeau să întrevadă, în schimb, lanuri de grâu și fum subțire ce ieșea, iarna, din hornurile caselor. Pentru prima oară în șapte ani, bărbații și femeile s-au privit cum o făceau înainte și răsuflările li se iuțeau în timp ce o căldură plăcută li se întindea, din piept și din stomac, în jos. Locurile erau deja re-îmblânzite de oameni, iar prin curţile nou-construite începuseră să mișune copiii atunci când au venit albanezii. Şi-au ridicat case mari, pe pământuri pe care le cumpăraseră de la boierul din conac, şi au început să facă în beciurile lor boza, care dezleagă limbile şi măreşte sânii femeilor, ba îi mai şi umple de lapte atunci când acestea au prunci.

Perioada romantică de după venirea lui Iohanan şi a Elişebei trecuse, aşa că unii dintre bărbaţi s-au cam încruntat când au auzit că limbile, pe care le considerau, deja, destul de slobode, s-ar putea dezlega şi mai tare. Totuşi, celelalte două avantaje ale bozei nu erau deloc de lepădat, aşa că negustoria albanezilor a mers bine de la bun-început. Toată lumea a ştiut că albanezii fac boza, însă puţini au aflat că mai au şi alte îndeletniciri, la fel de profitabile. Între aceştia puţini erau ţiitoarele pe care şi le luaseră şi pe care le-au învăţat acele taine ale vrăjitoriei care sunt mai puţin expuse la controverse – cum să vindece boli, să lege şi să dezlege cununii, să citească în viitor şi să alunge blestemele.

Ţiitoarele n-au spus nimănui cum au ajuns vrăjitoare, dar au avut grijă, ele şi urmaşele lor, să le dea un procent din câştig şi albanezilor. Procent din câştig le-au dat şi boierii de la conac, cărora albanezii le arătaseră cum să cheme spiritele. O vreme a fost mare agitaţie pe la conac, unde oamenii veneau să îşi întrebe rudele moarte pe unde îşi ascunseseră averile înainte să dea turcii; spiritele indicau locurile şi banii se împărţeau între moştenitori şi boieri, care le făceau parte şi albanezilor. După un timp, însă, spiritele, mai ales cele mai bătrâne, care se făceau că nu îşi recunosc urmaşii îndepărtaţi, au refuzat să mai coopereze, aşa că spiritismul a rămas doar o distracţie, bună de alungat plictisul în nopţile lungi de iarnă şi de speriat tinerele care veneau să le viziteze pe fiicele boierilor.

***

Albanezii nu ajunseseră întâmplător în acele locuri. Trecuseră, deja, pe acolo, atunci când Tudor ridicase ţara, iar ei luptaseră şi de o parte şi de alta. Cum meşteşugul armelor era singurul pe care îl ştiau, cei care scăpaseră îşi căutaseră alţi stăpâni în slujba cărora să-şi pună braţele. O parte s-au dus la neamurile lor care, cu douăzeci de ani mai devreme, îl însoţiseră pe Mehmet Ali Paşa în Egipt. Printre unchii din Egipt erau şi unii care, puşi de Paşa să înveţe araba şi să se apropie de localnicii mai puternici, cunoscuseră vrăjitorii necromanţi din Cairo.

I-au aruncat în temnițe adânci și i-au pus la cazne ani de zile, până când și-au dezvăluit toate secretele; doar atunci au fost duși în fața cadiului, care a poruncit să li se taie capetele. Mehmet Ali Pașa prefera să se sprijine pe puterea fierului și a prafului de pușcă și se temea de farmece, așa că și-a răsplătit oamenii cu pungi de aur când i-au spus că în Cairo nu mai este picior de vrăjitor, fără să își închipuie, vreodată, că aceștia se ascundeau, acum, chiar la curtea sa. Acolo, la curtea lui Mehmet Ali Pașa, s-au întâlnit vrăjitorii cu rudele lor uitate, care slujiseră ca arnăuți în Valahia, și au auzit despre ciudatul motan negru care se tot învârtea printre căpitanii lui Tudor, le asculta conversaţiile şi părea că ar vrea să le spună şi el ceva.

dadadsAu ştiut imediat că acela era spiritul pe care ginii şi vrăjitorii necromanți îl căutau de mai bine de un veac şi jumătate și că de aceea nu fusese găsit până atunci, pentru că se ascunsese într-un alt colț de lume. Mehmet Ali Pașa nu era, însă, genul de stăpân de la care se putea pleca așa de ușor. Au trebuit să mai aștepte câțiva ani, până când Mehmet Ali Pașa și-a trimis oștenii în Grecia pentru a-l ajuta pe sultanul de la Istanbul. În haosul retragerii care a urmat după înfrângere le-a fost ușor să se facă pierduți; alături de nepoții lor, și-au croit, apoi, drum către țara Valahiei, unde au ajuns cu alte nume și înfățișări schimbate, spunând că sunt negustori de boza. Când au lăudat darurile băuturii s-au ferit, însă, să-i dezvăluie cuiva că aceasta mai avea și o patra însușire, pe lângă cele legate de vorbărie și fiziologia feminină. Cu mult înainte de a se chema boza, băutura fusese făcută de preoții Babilonului, ca leac de alungare a duhurilor care cam începuseră să își facă de cap prin cetate. Fiecare casă, fir de apă, copac, animal, boală, durere, foc, adiere de vânt, pe scurt, totul, avea câte un duh, atât de multe încât erau imposibil chiar și de ținut minte; toate aveau, însă, pretenția să fie cinstite, să li se aducă sacrificii și să li se dedice cântări, fiind, în caz contrar, capabile de adevărate crize de furie.

Răzbunările duhurilor puteau merge de la dureri de dinți, la spargerea vaselor de lut în care tocmai fusese adusă apă, la incendii care cuprindeau străzi întregi. Situația începuse să scape de sub control, așa că preoții le-au dat babilonienilor să bea din acea băutură care ținea duhurile la distanță, așa cum, mai târziu, usturoiul avea să îi împiedice pe strigoi să se apropie de potențialele lor victime. Soluția preoților avea să se dovedească, totuși, destul de neinspirată.

Odată cu duhurile au plecat și zeii mai mici și mai mari care apărau Babilonul, iar cetatea a căzut atunci când următoarea armată a mărșaluit către porțile sale. Această însușirea bozei de a ține duhurile la distanță doreau să o folosească, acum, vrăjitorii albanezi. Planul lor era simplu: fiecare om din ținut trebuia deprins să bea boza, până când dihania în care era Richelieu era împinsă către singurele case unde nimeni nu se atingea de băutură – ale lor. Vrăjitorii aveau să afle, însă, că nimic nu este atât de simplu în Valahia. Este drept că bărbații din ținut au primit cu bucurie băutura care promitea să le mărească sânii femeilor, dar le-au dat-o doar acestora, afirmând că, după atâta trudă la câmp, asta le mai lipsea, gospodari în putere și cu frica lui Dumnezeu, să le crească țâțe ca să le dea să sugă la prunci. Lasă, să bea femeile boza, iar ei or să dea pe gât o țuică sau un vin sau – și mai bine – și o țuică, și un vin. Nici cu femeile și copiii nu era chiar așa de ușor cum își închipuiseră albanezii. Prin ținut încă mai rătăceau, la vânătoare de vulturi și de oameni, Iohanan și Elișeba.

Înghețata care ieșea din mâinile Elișebei era binecuvântată, așa că aceia care o mâncau puteau să dea, dup-aia, pe gât oricâtă boza doreau, că tot nu alungau duhurile, cel puțin nu pe acelea care nu erau puse pe drăcovenii. Vrăjitorii și-au dat seama că era mai bine să se țină departe de Elișeba și de săgețile lui Iohanan, însă nicio putere nu părea să îi apere pe băutorii de țuică și de vin, așa că ținutul a devenit, vreme de mai bine de un veac, scena unuia dintre cele mai ciudate și mai puțin cunoscute războaie din istoria umanității, acela dintre vrăjitori și bețivi.

 

Vrăjitorii au aruncat cele mai cumplite blesteme, au adus asupra viilor năpasta filoxerei, au otrăvit țuica, s-au pus la pândă, noaptea, pe lângă cârciumi, înarmați cu junghere și pistoale, în așteptarea câte unui chefliu. Nu le-a reușit nimic, ba chiar, cu cât încercau mai abitir, cu atât se bea mai mult prin ținut. Bețivii, fără să pară că au idee că poartă vreun război cu cineva, fără să arate că au vreun plan, se înmulțeau de la an la an.

Fiecare sat ajunsese să aibă câte unul, care stătea în cârciumă din zori până târziu în noapte, și niciodată nu se întâmpla ca bețivul respectiv să nu aibă cu cine bea, sau cârciumile să ducă lipsă de mușterii. Ce n-au știut vrăjitorii a fost că bețivii nu au fost singuri în acest război. Îngerii, care nu îi plăcuseră niciodată pe vrăjitorii necromanți, pentru că prea se țineau de blestemății, interveniseră încă de la început; oricât îi amuza pe ei agitația ginilor, nu ar fi vrut să îi vadă pe aceștia la cheremul vrăjitorilor.

Intervenția îngerilor era discretă – o piedică pusă bețivului care se întorcea, pe trei cărări, către casă, exact în momentul în care plumbul pleca din pistol, o picătură de ulei, apărută din senin, care făcea ca ulciorul cu țuică otrăvită să alunece din mâna crâșmăriței și să se facă țăndări, o pavăză, sub forma unei rugăciuni, în fața unui blestem.

Când vrăjitorii deveneau prea agresivi, îngerii se vedeau nevoiți să ia măsuri ceva mai radicale, așa că s-a întâmplat destul de des ca bețivii să se împiedice, noaptea, de cadavrul câte unui vrăjitor ucis de propriul pistol, care i se descărcase în față, sau să vadă o pereche de picioare care ieșeau de sub un copac pe care, „nene, povestea bețivul cu un ton șovăielnic, nu știu de ce a vrut să îl taie noaptea când se vede că nu ar fi fost în stare să o facă nici ziua”. Nici albanezii chemați să ridice trupurile rudelor, care nu știau, toți, ce îndeletniciri secrete aveau acestea, nu pricepeau ce căutau pe lângă cârciumi când, în propriile case, interziseseră cu strășnicie băutura. De două ori, vrăjitorii au crezut că își vor putea duce planul la îndeplinire. Când a început Marele Război, bărbații, fie că erau bețivi sau doar gustau la masă câte-un păhărel, au fost chemați în armată. Iohanan și Elișeba au plecat, și ei, să aducă la viață alte ținuturi pustiite de foc și fier. Boza, care acum era cunoscută sub numele de bragă, putea, în sfârşit, să înceapă să lucreze. Vrăjitorii au aşteptat degeaba, însă, ca animalul în care se afla spiritul lui Richelieu să le intre în curte.Cardinalul era departe.

Cu vreun an înainte de începutul războiului, Richelieu se încarnase într-un cal, care a fost rechiziţionat de armată, alături de care a plecat pe front. După ce trecuse prin atâtea morţi, acum, când în jurul lui oamenii şi animalele cădeau pe capete, cardinalul nu a avut nici măcar o zgârietură.

A scăpat din baraje de artilerie, tiruri de mitralieră, şarje ale cavaleriei, marşuri epuizante cu încărcături care ucideau orice cal după câteva zeci de kilometri, chiar şi de sub cuţitul măcelarului, atunci când armata nu mai avea ce să mănânce. Sfârşitul i-a venit doar după ce s-a încheiat războiul când, cu câteva sute de metri înainte de a ajunge înapoi în grajdul de unde fusese rechiziţionat, a călcat într-o groapă şi şi-a rupt piciorul; ţăranul care îl avea şi-a suduit norocul, apoi l-a chemat pe jandarm să-l împuşte. Spre disperarea vrăjitorilor, pacea a fost sărbătorită cu o mare beţie, în timpul căreia s-a vărsat multe vin în memoria celor care căzuseră şi chiar şi femeile au închinat câte un pahar. Când a venit vara s-au întors şi Iohanan şi Elişeba, care auziseră că vulturii au început să dea, din nou, târcoale ţinutului. A doua şansă a vrăjitorilor a venit când a început cel de-al Doilea Război Mondial. „Vrăjitori” este cam mult spus, pentru că lungul război cu beţivii îi decimase într-o aşa măsura încât mai rămăsese unul singur, care nu apucase să îşi ia vreun ucenic, însă acesta a fost, în 1942, la un pas de a înfăptui planul născocit cu trei secole înainte. Bărbaţii plecaseră, din nou, în armată. Iohanan şi Elişeba luaseră, cu ani în urmă, drumul Spaniei însângerate de războiul civil. Pe deasupra, anul fusese unul secetos, aşa că se băuse mai multă bragă ca niciodată. Se împlineau toate condiţiile pentru ca Richelieu, care nu mai plecase la război, să fie capturat. Cu toate acestea, când motanul negru în care se afla cardinalul a intrat în curtea albanezilor, vrăjitorul era să facă un atac de cord din cauza emoţiei.

La doar câteva minute după ce şi-a revenit, era să îşi frângă gâtul alergând după un castron cu smântână cu care să-l momească pe motan. Aceste două semne ar fi trebuit să îl pună pe gânduri, însă nici nu le-a băgat în seamă şi a început, imediat, să pregătească ritualul inventat în templul egiptean. Chiar în acele momente, însă, stăpâna conacului, chinuită de una dintre tot mai desele sale insomnii, pregătea o şedinţă de spiritism. Nu ştia că, dintr-un colţ al camerei, o privea, nemişcat, un înger.

Cu trei veacuri în urmă, acesta fusese chiar îngerul păzitor al lui Richelieu. În mod normal pe îngeri nu prea îi interesează ce se întâmplă după moarte cu cei pe care îi păzesc , mai ales că imediat le este repartizat un nou-născut.

images (2) Chiar şi când se mai întâlnesc cu vreun fost client prin lumea de dincolo, îngerii preferă să nu stea prea mult la discuţii, pentru că, în mod inevitabil, spiritul începe să îi reproşeze îngerului că în momentul cutare nu a fost atent iar el şi-a rupt piciorul, că în momentul ălalalt nu i-a luat paharul din mână şi a dat în patima beţiei şi tot aşa; dacă ar sta să dezbată toate micile sau marile necazuri pe care le-au avut cei pe care i-au păzit, îngerii nu ar mai avea timp nici să-i păzească pe cei care sunt acum în viaţă şi riscă să-şi rupă vreun picior ori vreo mână, nici să se scalde în slava lui Dumnezeu, şi nici să se mai destindă necăjind vreun gin. De uitat, însă, îngerii nu uită niciun om pe care l-au păzit, iar dragostea lor rămâne neştirbită pentru toţi. De aceea îngerul a suferit aflând despre necazurile lui Richelieu şi, chiar dacă nu era treaba lui, a hotărât să îl ajute, atunci când a sosit momentul potrivit. În crucea nopţii de decembrie, când stăpâna conacului terminase de aranjat tabla de spiritism şi se pregătea să cheme pe cineva de dincolo, îngerul s-a apropiat, pe nesimţite, şi i-a şoptit, în ureche, numele cardinalului. Şoapta a fost atât de înceată, încât stăpâna conacului şi-a închipuit că fusese propriul ei gând. A zâmbit uşor, apoi a rostit, clar: „Richelieu”.

***

S-a vorbit mult prin ţinut despre misterioasa dispariţie a albanezului. Erau destui cei care ziceau că motanul negru mort şi mirosul de pucioasă arătau, clar, că îşi vârâse Necuratul coada. „O fi fost vreun vrăjitor”, a zis într-o noapte, la cârciumă, bătrânul fierar, care de când fii-su fusese luat în armată trebuise să pună, iar, mâna pe scule. „Eu îţi zic sigur că a fost”, i-a răspuns ţârcovnicul, un bărbat viguros, dar scurt de un picior, „l-am văzut cu ochii mei cum dădea târcoale prin cimitir şi scormonea printre morminte”. „Vrăjitor, nevrăjitor”, răspunse cârciumăreasa, care îl cunoştea suficient de bine pe ţârcovnic ca să ştie că acesta nu s-ar apropia noaptea de cimitir nici dacă i s-ar promite că de mâine este el popă şi primeşte, pe deasupra, toate pământurile şi toţi banii din lume, „eu cred că albanezul îi mort.” Beţivul satului îi urmărise cu ochii întredeschişi, de la masa la care era aşezat de obicei. Se gândi că ar fi cazul să intervină şi el în discuţie: „Apu, dacă-i mort, Dumnezeu să-l ierte!” Uşurat că reuşise să spună o vorbă înţeleaptă fără să i se împleticească limba, ridică paharul către ceilalţi: „Hai, Doamne-ajută!”

Author: Claudia Zidaru

Share This Post On
468 ad

Submit a Comment