De la Harry Goldstein la Horia Maicu: arhitectul burghez care a stalinizat Bucureștiul

Cercetarea aceasta este scrisă și realizată de către Cătălin Gomboș.

Horia Maicu a fost unul dintre cei mai influenți arhitecți din istoria post-belică a Bucureștiului. De numele său se leagă eforturile comuniștilor, în primele decenii după ce au venit la putere, de a transforma “Micul Paris” într-un oraș inspirat de modelele sovietice. De altfel, Maicu, arhitect-șef al Bucureștiului între 1958 și 1969, și-a exprimat public, în anii ’50, admirația pentru realizările arhitecților din URSS. Modelul sovietic a fost, însă, adoptat târziu de Maicu, în cea de-a doua parte a vieții sale. În perioada interbelică, Horia Maicu a fost unul dintre cei mai prolifici arhitecți ai Constanței, orașul în care și-a început cariera. La Constanța, Maicu, care pe atunci semna cu numele său, Harry Goldstein, a proiectat vile, blocuri și hoteluri în stilurile art-deco și mediteranean, respinse, ulterior, de comuniști. Horia Maicu a încetat din viață în 1975, iar astăzi este, în mare măsură, uitat. O descoperire întâmplătoare a arhivei sale, la aproape 40 de ani după ce-a murit, îl readuce, însă, în atenție.

Arhiva aruncată la gunoi

Daniel Balint este un pictor-restaurator în vârstă de 38 de ani. Are un ochi de colecționar, aflat mereu în căutare și obișnuit să recunoască imediat un obiect valoros sau rar. În decembrie, 2013, după o seară petrecută în oraș, se întorcea către casă, pe strada Batiștei. În dreptul bisericii Batiștei era o benă de gunoi; chiar în clipa în care Daniel trecea pe lângă ea, o adiere de vânt a mișcat o planșă de calc pe care era o schiță de arhitectură. I s-a părut suficient de interesantă pentru a arunca o privire în benă. Aceasta era încărcată cu moloz, provenit de la un apartament care era renovat, resturi de mobilier, haine și hârtii. Prima peste care a dat Daniel Balint era o acuarelă semnată de Horia Creangă, unul dintre cei mai importanți arhitecți români, considerat a fi părinte al modernismului românesc.

Descoperirea l-a făcut să își dea seama că în benă erau și documente de valoare. Știa că bena putea fi golită oricând și că, și dacă acest lucru nu s-ar fi întâmplat, în cazul în care ar fi nins toate planșele desenate pe calc ar fi fost distruse. A pus mâna pe telefon și a sunat câțiva prieteni să vină să îl ajute; până în zorii zilei, au scotocit, cu toții, prin moloz și au adunat tot ceea ce li se părea interesant. Au găsit câteva albume cu imagini și planșe – Casa Scânteii în perioada în care era construită, o vizită în Uniunea Sovietică, portofoliul unui arhitect – caiete cu schițe de arhitectură ale unui anume Leon Compan, lucrări ale unor artiști ca Merica Râmniceanu, Gherman Lazăr și Horia Creangă,  fotografii de familie care păreau a fi vechi de zeci de ani. În benă mai erau și sute de planșe de arhitectură semnate Harry Goldstein și un dosar cu acte, chitanțe și adrese către instituții pe care scria “arhiva personală Harry Goldstein”; Daniel Balint avea să afle mai târziu că Harry și soția sa, Sultana, erau personajele fotografiilor pe care le găsise.

Harry Goldstein, elegantul exponent al modernismului românesc

Harry (Haim) Goldstein s-a născut, în 1905, într-o familie evreiască din Constanța, unde și-a început cariera de arhitect în anii ’30. A fost o perioadă prolifică în care a proiectat zeci de clădiri, între care hotelul Carlton/Continental, construit în stilul art-deco și demolat, între timp, și vila Leon[1], o bijuterie în stil mediteranean care poate fi vizitată și astăzi. Istoricul și arhitectul Vlad Mitric-Ciupe observă că “[Harry Goldstein] devine și mai important dacă analizăm creația sa din Constanța din perioada interbelică. Rafinamentul acestor clădiri, hoteluri și locuințe îl plasează, în acest context […] printre arhitecții care merită menționați la capitolul modernism românesc.”[2]

 

a 2 buna

 

Clientela lui Goldstein era reprezentată de elita Constanței în care, ca tânăr arhitect de succes, se regăsea, probabil, și el. Din acea perioadă i-a rămas toată viața o anumită eleganță, chiar pedanterie, la care nu a renunțat nici măcar când comuniștii impuseseră un stil vestimentar mai sobru. Arhitectul Emanoil Mihăilescu, care i-a fost student în anii ’50 își amintește că “era de stânga, dar era un domn. Îmbrăcat la patru ace, cămaşă albă, nu se compară cu ce vedem astăzi”[3], iar inginerul Panaite Mazilu povestea că, într-o perioadă în care hainele erau raționalizate și se puteau cumpăra doar în baza unor cartele similare cu cele alimentare, Goldstein “se îmbrăca mereu elegant, de la pachet. Noi ne îmbrăcam ca vai de noi, pe puncte. [El] până și șireturile le avea de la pachet.”[4] Această eleganță se regăsea și în comportamentul lui Harry Goldstein, spune arhitectul Romeo Belea, un colaborator apropiat de-al său. Locuința lui Goldstein – un apartament spațios, cu cinci camere și șemineu, aflat la ultimul etaj al blocului pe care îl proiectase pe strada Batiștei la numărul 11, nu departe de locul unde Daniel Balint a descoperit arhiva – era tot timpul deschisă pentru prietenii săi arhitecți, pictori și artiști, care-l vizitau frecvent, până în ultimii ani de viață, atrași erudiția sa și de calitatea conversațiilor[5].

 

 

a 3 a

 

 

Horia Maicu, promotor al realismului socialist în arhitectură

Există puține date cu privire la activitatea lui Harry Goldstein în prima parte a anilor ’40. Se pare că a părăsit Constanța, pentru București, în 1940. Perioada războiului a fost, fără îndoială, una dificilă, dată fiind originea evreiască a arhitectului. Chiar și înainte de crimele legionare, deportările în Transnistria și Holocaust, în România fuseseră adoptate legi rasiale în 1938, de guvernul Octavian Goga, și 1940, de cabinetul condus de Ion Gigurtu. Aceasta din urmă împărțea evreii în trei categorii, în funcție de momentul sosirii în România. Categoria a II-a, a veteranilor de război și a evreilor naturalizați înainte de 1919, din care făcea parte și Harry Goldstein, era cel mai puțin discriminată, însă tot era privată de o serie de drepturi: nu avea voie să dețină proprietăți în mediul rural, să adopte un nume românesc, să aleagă o carieră militară, etc[6]. Pentru o simplă călătorie cu trenul, era necesară o cerere tip-invitație, făcută de un “român de sânge” și girată de Ministerul de Interne.

 

cerere

 

 

 

 

 

 

 

 

Prima Poza

 

 

Îl regăsim pe Goldstein, către sfârșitul anilor ’40, cu un nume românizat: Horia Maicu. Spre deosebire de alți arhitecți, care au fost victime ale persecuțiilor comuniste, Horia Maicu a fost cooptat de regim de la bun început, pentru primul mare proiect al acestuia: Casa Scânteii. Maicu a fost trimis, în 1949, într-o vizită de documentare la Moscova, unde începuseră deja lucrările la așa-numiți zgârie-nori ai lui Stalin, șapte clădiri uriașe (inițial ar fi trebuit să fie opt) prin care Iosif Visarionovici dorea să dea o replică zgârie-norilor americani. Denumită inițial “Combinatul Poligrafic Casa Scânteii I.V. Stalin”, clădirea se inspiră din cele de la Moscova, în special Universitatea Lomonosov. De altfel, Horia Maicu avea să își exprime admirația pentru aceasta din urmă și în 1954, într-un articol pe care l-a publicat în Scânteia[7] după o nouă vizită de informare în URSS; în articolul respectiv, arhitectul român menționează și copia poloneză a zgârie-norilor lui Stalin, Palatul Culturii și Științelor din Varșovia, și o descrie drept un “minunat dar făcut Poloniei de către URSS”.

 

a patra

 

 

Casa Scânteii a fost primul mare proiect care arată re-orientarea lui Horia Maicu către realismul socialist. Au urmat “Monumentul Eroilor luptei pentru libertatea poporului și a patriei, pentru socialism” din actualul parc Carol[8], Sala Palatului, Teatrul Național și cartiere întregi de locuințe destinate clasei muncitoare; acestea, și multe altele, fie poartă semnătura lui Horia Maicu, fie au fost construite sau proiectate în perioada în care era arhitect-șef al Bucureștiului. Vlad Mitric-Ciupe scrie că “Horia Maicu (director IPC 1949 – 1951, cadru didactic 1950 – 1972), [a fost] poate principalul promotor al realismului socialist în arhitectura din România. Alături de activitatea sa din proiectare, va influența mentalitatea și exprimarea generațiilor de studenți vreme de peste două decenii.”[9].

a 5 a

 

 

Opțiunea pentru realismul socialist este, de altfel, asumată public. În 1952, Maicu scrie că “în cadrul Uniunii [Arhitecților din Republica Populară Română] vom lumina noul drum al arhitecturii noastre, vom împlini noua noastră arhitectură socialistă, care să corespundă cu cerințele și năzuințele poporului nostru. […] Să muncim în așa fel încât să fim la înălțimea epocii staliniste în care trăim. […] Să dovedim prin munca noastră recunoștință caldă față de Partidul Muncitoresc Român și față de guvernul Republicii Populare Române, care deschid în fața arhitecților perspective de o măreție la care nu puteam visa în trecut[10]

Eforturile lui Horia Maicu sunt apreciate de autoritățile vremii: îi este acordat Premiul de Stat, în 1951[11] și 1962[12],  iar în 1961 a fost decorat cu Ordinul “Steaua Republicii Populare Române”, distincție rezervată unui grup select de personalități ale vremii ca Lucia Sturdza-Bulandra, Tudor Arghezi, Emil Bodnăraș și Nichita Hrușciov[13].

a 6

 

 

 

București. Bloc. Cetate

Atelierul lui Daniel Balint se afla în aceeași clădire cu biroul unor arhitecți. Când le-a arătat o parte dintre planșe, i-au confirmat autenticitatea și valoarea acestora însă nici ei n-au știut că Harry Goldstein era mai cunoscutul Horia Maicu, lucru pe care Daniel avea să îl afle mai târziu. După ce a dus arhiva acasă, Daniel Balint a început prin a sorta ceea ce găsise pe categorii; ulterior, cu ajutorul unui arhitect, a reușit și să aranjeze planșele de arhitectură pe proiecte. Arhiva a rămas nevalorificată câțiva ani, până când Daniel a menționat existența ei într-o conversație cu Claudia Zidaru, implicată în mai multe proiecte culturale la Asociația Artoteca și Fundația Domeniul Otetelișanu. Claudia Zidaru este absolventă de Științe Politice și a fost întotdeauna interesată de istoria comunismului; de altfel, a și făcut o serie de studii legate de totalitarism, regimuri dictatoriale în Europa, relația dintre artă și politică. Arhiva Goldstein/Maicu i s-a părut de o importanță istorică deosebită, fiind vorba de un arhitect care, deși marcase în mod fundamental Bucureștiul, era prea puțin cunoscut. Claudia s-a gândit că arhiva poate fi valorificată printr-un proiect cultural.

A încercat, aproape un an, să obțină finanțare pentru acesta, atât de la instituții publice cât și de la organizații cu fonduri private, însă nu a găsit interes decât pentru achiziționarea unei părți din arhivă. În cele din urmă, proiectul a avut câștig de cauză la Administrația Fondului Cultural Național, care îl co-finanțează împreună cu Fundația “Domeniul Otetelișanu”. Treizeci de scări de blocuri – multe proiectate de Horia Maicu – devin spații expoziționale în care bucureștenii pot să vadă o selecție din arhiva Maicu/Goldstein. O parte dintre cei care l-au cunoscut, dar și mai tineri arhitecți și istorici, au acceptat să acorde interviuri în vederea formării unei biblioteci umane, în format video, despre Horia Maicu și epoca în care a început transformarea Bucureștiului într-o cetate comunistă. Claudia Zidaru afirmă că nu și-a propus ca, prin acest proiect, să invite la o dezbatere despre valoarea estetică a Bucureștiului socialist, ci doar să atragă atenția asupra unei perioade insuficient studiate din istoria orașului.

Afiș BBC HM

Afiș realizat de către Andrei Cotruț

 

 

Moștenirea lui Maicu

Horia Maicu a lăsat o amprentă durabilă asupra Bucureștiului și a bucureștenilor. Clădirile proiectate de el – atât cele monumentale cât și blocurile de locuințe – au schimbat în mod semnificativ peisajul urban; ar fi interesant de văzut în ce măsură acesta și viața în noile cartiere de blocuri au influențat mentalul colectiv. Într-un interviu acordat în 1966[14], Horia Maicu pare să reflecteze asupra impactului pe care l-au avut proiectele coordonate de el: recunoaște că trăsăturile specifice ale Bucureștiului nu se regăseau în noile ansambluri de locuințe și pledează pentru conservarea monumentelor istorice și de arhitectură. În același interviu vorbește și despre planurile privind viitorul orașului: sistematizarea Dâmboviței, un pasaj la Unirii și un altul la Universitate, complexul format din Intercontinental și Teatrul Național, Politehnica, Magazinul Unirii. Maicu pune accentul și pe necesitatea transformării Bucureștiului într-un oraș mai verde, cu mai multe parcuri, lacuri și oglinzi de apă.

 

a7a

 

 

 

În 1975, Horia Maicu și-a invitat cei mai apropiați prieteni la masă. Era slăbit și, de la o vreme, nu își mai putea părăsi apartamentul. Arhitectul fusese diagnosticat cu cancer la plămâni și știa că nu mai are mult de trăit; aceea avea să fie masa sa de adio, însă nu le-a spus acest lucru și oaspeților săi. Trei săptămâni mai târziu, Harry Goldstein, alias Horia Maicu, a încetat din viață, la vârsta de 70 de ani[15]. Nu a avut urmași. În urma sa au rămas o arhivă, pe care cineva a aruncat-o la gunoi și un restaurator a salvat-o, și clădirile ce marchează două Românii: una interbelică, europeană, spre care încă privim cu nostalgie, și cea comunistă, aflată în umbra lui Stalin.


[2] Cf. interviului realizat pentru documentarul “București. Bloc. Cetate”, produs de Artoteca, www.artoteca.ro

[5] Cf. interviului realizat pentru documentarul “București. Bloc. Cetate”, produs de Artoteca, www.artoteca.ro

[6] http://www.lege-online.ro/lr-DECRET-LEGE-2650%20-1940-(37632)-(1).html

[7] “Cu arhitecții români în URSS”, Scânteia, 17 – 02 – 1954

[9] Vlad Mitric-Ciupe, Arhitecții români și detenția politică 1944 – 1964, Editura Institutului Național pentru Studiul Totalitarismului, București, 2013, p. 30

[10] Horia Maicu, “Perspective luminoase sunt deschise de hotărârile partidului și ale guvernului”, Arhitectura RPR, nr. 12/1952, pp 3-4, cf. Arhitecții români și detenția politică 1944 – 1964, Editura Institutului Național pentru Studiul Totalitarismului, București, 2013

[13] Cristian Vasile, Politicile culturale comuniste în timpul regimului Gheorghiu-Dej, Humanitas 2011, p. 113

[14] “Frumusețea de mâine a capitalei”, Scânteia, 20 – 08 – 1966

[15]Cf. interviului cu Romeo Belea realizat pentru documentarul “București. Bloc. Cetate”, produs de Artoteca, www.artoteca.ro

Author: Claudia Zidaru

Share This Post On
468 ad

Submit a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>