2 august: cronica unei după-amiezi cu otomani, la Conacul Otetelişanu

Text: Adelina Turcu
Fotografii: Alexandra Jitariuc

Când porţile Conacului Otetelişanu s-au deschis, prezenţa muzicală a lui Omar Faruk Tekbilek s-a făcut deodată resimţită, pentru că al său „Whirling Dervish” răsuna ameţitor din difuzoarele amplasate undeva în apropierea cramei.

Pe parcursul zilei, cântecul compozitorului turc s-a repetat într-atât încât, deşi contagia spaţiul cu sunete venite parcă dintr-un univers mistic, se armoniza natural cu starea de transformare, de mişcare continuă a micii societăţi interculturale care începea să se formeze în curtea Conacului.

Nimic nu părea să fie altfel decât inedit: de la tinerele fete costumate în cadâne care aranjau, cu meticuloziate, pe un suport din lemn, diverse obiecte inspirate din cultura rromă, la cele care se plimbau domol alături de amicele lor acoperite de ii colorate, brâuri şi catrinţe, de jur împrejurul Conacului, la bărbaţii îmbrăcaţi în costume populare turceşti, cu dungi vibrante şi materiale preţiose, domeniul Otetelişanu se preschimba, cu fiecare oră trecută, într-un teritoriu al prieteniei şi al acceptării.

IMG_8476

Identităţile şi numele fiecărei persoane erau lăsate, cumva, printr-o înţelegere nerostită, într-un loc abstract, la intrare. Tot ce a contat, pe 2 august, la Conac, a fost ca atât vizitatorii cât şi organizatorii să pună în scenă, cu o complicitate stârnită de unicitatea evenimentului, un program preţios şi simbolic, ilustrat într-un mod cât se poate de omogen.

Trei stative de microfon, un saz, o cobză şi o orgă se odihneau, încă neatinse, acolo unde soarele le ocolea ca să lase loc umbrei, pentru ca apoi umbra să se joace de-a v-aţi-ascunselea, sărind dintr-un unghi în altul al curţii.

Aranjamentul de instrumente muzicale din curte dădea de bănuit: ceva trebuia să se întâmple cu ele, dar nu se ştia ce, cineva urma să se aşeză, să pună mână pe ele şi să cânte, să schimbe sau poate doar să completeze ambianţa pe care cântecul lui Tekbilek o sugera deja, ca parte dintr-un program complex.

Soarele era apatic, poate şi pentru că ştia că este sezonul lui, cel în care ar trebui să strălucească cel mai mult. Pe de altă parte, căldura pe care o emana era un motiv serios care făcea ca toate costumele tradiţionale, alcătuite prin suprapunerea mai multor piese, să fie greu de suportat de către purtătorii lor.

Capetele fetelor erau acoperite de toci turceşti în nuanţe strălucitoare şi atrăgeau uşor atenţia vizitatorilor care, după orele 15:00, au început să vină sceptici şi curioşi, ca să vadă ce se întâmplă la Conacul invadat de popoare pornite la război… sau doar de câteva bătrâne talentate din sat, aşezate în faţa unui război de ţesut şi care se pricepeau de minune să transforme o tradiţie pe care mulţi poate că au uitat-o, într-un element ce condimenta, fără doar şi poate, întreaga scenografie a evenimentului.

Nicăieri altundeva în sat nu se mai întâlniseră două medii diferite, cel urban cu cel rural, la care să se fi adăugat şi aroma specifică celor patru culturi care s-au luat de mână într-o horă metaforică: tradiţia românească, cea rromă, cea bulgărească şi cea turcească.

Frumoasa arhitectură de tip culă oltenească a Conacul Otetelişanu a trecut într-un plan secund al importanţei, peisajul fiind guvernat de cele câteva colţuri aranjate în aşa fel încât să spună fiecare câte o poveste distinctă.

În imediata apropiere de intrarea principală în Conac, doi meşteri olari şi-au etalat o serie de piese de ceramică de Oboga, un stil vechi de olărit, devenit o adevărată tradiţie în partea de vest a judeţului Olt, la contacul dintre Podişul Olteţului şi Câmpia Romanaţi.

colaj 1 oboga

Astfel, pe o porţiune de iarbă umbrită de un copac, erau răsfirate străchini, căni de apă, de vin, castroane, figurine, ulcioare cu reprezentări zoomorfe şi avimorfe şi vase grele, rezistente, în care puteau să fie gătite şi păstrate mâncărurile specifice zonei.

Pentru arderea ceramicii, în Oboga se utilizează un tip de cuptor cu vatra organizată ca o masă, având două guri de foc și marginile dinspre guri ale vetrei tăiate oblic.

Cam în aceeaşi zonă, dar puţin mai aproape de zidurile Conacului, câteva obiecte care amintesc de tradiţiile ţigăneşti fuseseră proaspăt aranjate, ca şi cum ar fi prins viaţă într-un loc neutru: două coşuleţe împletite, umplute cu mere verzi, trandafiri şi flori culese din curte, câteva obiecte de metal sau de alamă, printre care un ibric şi un ceaun atârnat sub un trepied, o fustă lungă şi încreţită, galbenă cu roz, „de gaboriţă”, o pălărie şi o vestă reinterpretată de cei de la Meshtesukar ButiQ, erau relevante pentru cultura pe care o reprezentau, în acea după-amiază.

colaj 2

Sub scara care duce pe terasa Conacului se găseşte un fel de cameră-secretă, pe lângă care, de obicei, poţi trece fără să o observi măcar.  Pe 2 august însă, acea cameră a adăpostit, printre altele, un război autentic de ţesut, o colecţie cochetă de ii, două cufere cu ţesături şi covoraşe lucrate la război de tanti Torina şi tanti Iloanca, bătrâne recunoscute în sat pentru devotamentul pe care încă îl arată artei ţesutului, câteva obiecte găsite prin curţile şi podurile localnicilor şi pe care cei câţiva participanţi ai programului de etnografie de la Conacul Otetelişanu le-au recuperat, transformându-le din „lucruri bune de pus iarna pe foc” în „exponate de muzeu”, un fier de călcat care, în trecut, a funcţionat cu ajutorul cărbunelui încins şi câteva prosoape cusute şi brodate manual.

colaj 1 - razboi

Am trecut mai departe şi am urcat scările Conacului, fiind întâmpinată, în holul din interior, de o colecţie frumoasă de ii, din mai multe zone ale ţării, oferite de La Blouse Roumaine, fiecare ie fiind acompaniată de câte o scurtă istorie proprie.

N-am ştiut, până în acel moment, că orice mic semn cusut pe o ie este o poveste de sine stătătoare, cu valori care transcend branşa esteticului pur. Colecţia de ii expuse la Conacul Otetelişanu face parte din expoziţia IA. Poarta spre infinit care a avut loc în Bucureşti, la Galateca, între 12 iunie – 12 iulie.

IMG_8567

Imediat ce am păşit în Conac, în grupuri de câte şapte, opt persoane, am fost primiţi de o tânără cadână cu un bol plin cu rahat de trandafiri, care ne-a condus în salonul turcesc, aranjat astfel cu prilejul evenimentului.

Vizitatorii luau câte o bucăţică de rahat din vas, iar cei mai pofticioşi cereau voie să o ia şi pe a doua, în timp ce o altă cadână le explica vizitatorilor tot ce ar fi fost nevoie să ştie despre obiectele aranjate strategic, în salon.

Costume tradiţionale turceşti, purtate la sărbători în timpul cărora se dansa, pantofi, caftane şi obiecte decorative, pahare şi farfurii de ceai, dar şi unsprezece tablouri realizate după tehnica turcească Ebru, stil care îşi are originile undeva în secolele IX-X (nu se cunoaşte cu exactitate momentul apariţiei artei Ebru, deoarece artiştii turci nu obişnuiau să îşi semneze lucrările şi nu precizau nici data), erau înşirate în încăpere, toate sub supravegherea obiectivă a Ochiului lui Allah, amuletă cunoscută sub denumirea Nazar Boncuk, în cultura turcă.

Ca şi cum evenimentul ar fi fost anticipat încă din timpul restaurării Conacului Otetelişanu, vizitatorii au aflat şi că toate corpurile de iluminat din clădire au fost lucrate pe comandă, chiar în Istanbul. Savuroasă coincidenţă, nu-i aşa?

colaj3

Trecând în camera următoare, m-am simţit teleportată, împreună cu grupul de vizitatori din care făceam parte, din Turcia în Bulgaria: în camera cu două paturi am găsit costume tradiţionale bulgăreşti, unul de bărbat şi celălalt de femeie, cu o croială asemănătoare, oarecum, celei specifice costumelor tradiţionale româneşti, însă dominată de roşu, alb şi negru, alături de câteva albume de fotografii din Bulgaria şi pliante turistice menite să evidenţieze frumuseţile, peisajele şi tradiţiile ţării căreia la Conac i-a fost dedicată o cameră întreagă, cu sprijinul Ambasadei Republicii Bulgaria în România.

page1

Ieşirea din Conac se făcea pe scara din spate, iar când coborai aveai două opţiuni: fie să mergi să mănânci o porţie de sarmale cu mămăligă, pregătită de două femei voluptoase şi talentate în arta culinară, din Beneşti, fie să asişti la atelierul de pictură Ebru, aflat în plină desfăşurare, în curtea Conacului.

IMG_8543

La umbra unui copac, pictoriţa Simina Rahmatian, de la Centrul Cultural Turc din Bucureşti, a susţinut un atelier de Ebru, la care s-au înscris tinerii şi copiii din sat.

Dacă erai indecis, puteai să te implici în ambele activităţi, dar începând, bineînţeles, cu porţia de sarmale…

Să ne oprim, totuşi, asupra tehnicii Ebru, o adevărată artă a deconectării de cotidian, care îl învaţă pe cel care o practică să se relaxeze şi să se lase purtat de imaginaţie, chiar şi atunci care îşi dă seama că nu poate deţine un control total asupra tabloului, ca rezultat final.

Asta pentru că apa este elementul central în pictura Ebru: apa este cea care se foloseşte cu nonşalanţă de culori şi de creativitatea umană, pe care le modelează după bunul ei plac, nu vice-versa. Arta Ebru este, cumva, stăpână pe propriile-i creaţii, mai mult sau mai puţin abstracte.

Curiozitate şi uimire erau cele două stări ce se citeau pe chipurile tuturor, în timp ce profesoara de Ebru prepara vopselele pe baza de ulei, în recipiente individuale, apoi stropea uşor picături colorate deasupra apei.

Cu ajutorul câtorva instrumente asemănătoare unor beţişoare metalice, fie subţiri, fie groase, Simina Rahmatian crea cerculeţe de culori plutitoare pe suprafaţa apei pe care, cu pricepere şi multă fantezie, le transforma apoi în frunze, flori şi simboluri variate, amestecate unele cu altele şi chiar „pieptănate” pe apa care le susţinea complice, deasupra. Procedând în felul acesta, un artist Ebru face ca toate culorile să se asocieze, fără să se amestece însă, într-un fel haotic, unele cu altele.

La finalul fiecărei lucrări, profesoara de Ebru aşeza cu grijă câte o bucată de hârtie peste recipientul cu apă, astfel încât culorile să se imprime pe hârtie. Picturile erau apoi lăsate pe iarbă, să se usuce sub razele solare.

colaj4

Am încercat chiar eu să pictez pe apă, în ritmul muzicii lui Tekbilek, dându-mi seama că singura regulă pe care trebuia să o respect pe moment era cea impusă de limita propriei mele virtuozităţi. Aveam impresia că nu ştiam ce fac şi totodată eram conştientă că fiecare gest pe care îl efectuam, cu ajutorul ustensilelor de pictură pe apă, avea o consecinţă asupra stării lucrării potenţiale.

Nu puteam să şterg şi să anulez nimic şi, tocmai din acest motiv, Ebru mi se pare o artă a imortalizării, care, paradoxal, se află într-o permanentă transformare, până când mâna artistului decide că a venit timpul să se oprească. Abia în punctul acela, se naşte tabloul final.

IMG_8751Odată cu apropierea serii, tot mai mulţi vizitatori s-au strâns în curtea Conacului, ca să asiste şi la concertul susţinut, la saz şi cobză, de muzicianul Saşa Liviu Stoianovici, dar şi de lăutarii satului, oameni plini de voie bună, care aveau un zâmbet permanent pe faţă.

S-a cântat, s-a ascultat şi s-a dansat hora, s-au făcut fotografii, iar petrecerea s-a întins până după miezul nopţii.

Se poate spune că, între senzaţia de noţiune pierdută a timpului şi lăsatul întunericului a fost o discrepanţă năucitoare, pe care aproape că nu o mai percepeai după câteva pahare excelente de vin, scos direct din cramă, un vin pe care îl bei ca să devii voios, dar care nu te îmbată deloc. Am băut şi eu, iar când m-am trezit, a doua zi, m-am simţit ca după un vis. Visul pe care tocmai ce vi l-am povestit. Se făcea că porţile Conacului se deschideau, iar prezenţa muzicală a lui Omar Faruk Tekbilek şi al său „Whirling Dervish” răsuna ameţitor din difuzoare…

Author: Adelina Turcu

Share This Post On
468 ad

Submit a Comment